A fost onorat cu cele mai mari premii internaționale. Este membru al Academiei Române și singurul român răsplătit cu Marele Premiu al Academiei Franceze. Deține titlul de Doctor Honoris Causa al mai multor universități românești și europene. În nenumăratele volume semnate de el reunește eseuri despre evenimente artistice care au marcat îndeosebi lumea Parisului și al căror martor atent este, precum și reflecții inspirate de aventuri personale, de întâlniri esențiale, de spectacole radicale. George Banu desenează caleidoscopic peisajul acestor epoci și identitatea unui autor animat de convingerea că azi, mai mult ca oricând, cultura își are ca rost vindecarea rănilor sufletului.
Care este cel mai frumos Crăciun pe care ți-l amintești azi?
Cel mai frumos Crăciun? Greu de spus... Emoționante au fost multe, e însă unul de neuitat! Cel din 1970, când m-am dus în Maramureș – unde? nu-mi amintesc numele satului – cu o prietenă peruviană și ne-a găzduit un preot rămas văduv. Cearșafurile erau de o murdărie atât de crasă încât au făcut-o pe Alicia să spună râzând: « a dormit în ele un regiment ». Dimineața ne plimbam prin împrejurimi și cineva mi-a explicat de ce acolo a fost singurul loc unde nu s-a făcut colectivizare: « Când au venit de la oraș să o impună, toate femeile s-au refugiat în biserică rugându-se și cântând fără încetare, iar bărbații s-au strâns toți în jurul lăcașului sfânt. Ca să le ia pământurile, ar fi trebuit ca toți să fie omorâți. Nu au îndrăznit. » Și așa, în satul acela, oamenii n-au fost colectivizați și a rămas ca o oază solitară, invidiată de comunele vecine.
Am auzit aceasta într-o seară, când în casa părintelui au sosit vecinii, iar dascălul și polițistul erau acolo, împreună. Ei mi-au explicat atunci cum obiceiul cere să nu duci niciodată singur paharul la gură, ci să-l ridici împreună cu toți, apoi fiind liber să bei cât vrei! Acolo am împărtășit Crăciunul cu tineri mascați ce dansau pe strada principală ca într-o serbare ce învia puterile nestinse ale acestui pământ răzvrătit! Crăciun unic! Ultimul Crăciun… românesc! Apoi am venit la Paris unde primul meu Crăciun mi-a rămas memorabil – slujba aici are loc la miezul nopții. Și fascinat am ascultat-o într-o biserică unde se practică « cultul credinței de la Ierusalim », cult mixt, catolic și ortodox. Astfel, la Saint Gervais, de Crăciun, eram la Paris și încă în țară… de atunci, acolo mă duc în fiecare an. Ca să nu mă îndepărtez prea tare de credința mea, dar nici să rămân străin în țara aleasă.
Cum a fost pentru tine acest an?
Anul 2019 a început cu moartea mamei, incendiul catedralei Notre-Dame și se termină cu o grevă teribilă la Paris. A fost și anul morții
Ai putea reveni asuprea unor spectacole care te-au impresionat anul acesta?
Pentru mine, o revelație a fost Pădurea spânzuraților, în regia lui Radu Afrim. O viziune epică într-un spațiu imens, care pulsa ca bătăile unei inimi gigantice în raport cu istoria și drama lui Bologa. În ciuda „formatului mare”, spectacolul nu are nimic retoric sau abuziv patetic. Scenografia și prezența imaginilor video alternează superb registrele și nu îngreunează platoul cu un concret excesiv, materialist. Totul respiră… și apoi prezența lui Marius Manole, de o concentrare intensă, procură sentimentul straniu al unei relații neliniştitoare a „dublului” între real și fantastic, relație fundamentală pentru spectacol. Apoi aș cita Class, de Iseult Golden și David Horan, în regia lui Felix Alexa, spectacol opus, ce propune o privire clinică, intransigentă şi lucidă asupra unor destine umane modeste, rătăcite în lume, între adevăr și neadevăr. Un spectacol ce evocă anumite filme de Lars von Trier.
Pădurea spânzuraților
Nu pot să nu adaug Cui îi e frică de Virginia Woolf?, în regia lui Andrei și Andreea Grosu! Recent văzută la Paris, textul părea datat, chiar ușor învechit, în timp ce aici spațiul gol, organizarea plastică, opțiunile de plasare a actorilor dădeau piesei lui Albee puterea deflagratorie a ființelor pe care a avut-o la origine, la creație.
Legături primejdioase
M-a uimit și sedus spectacolul semnat de Cristi Juncu cu Legături primejdioase. Aici societatea prețioasă a Versailles-ului nu e restituită „arheologic”, ci reinventată într-un stil imaginar și ironic, stil ludic ce se asociază cu o deosebită rigoare de joc, precis, inteligent, evitând constant orice manifestare derizorie sau comportament grotesc. Și, apoi, ce distribuție… Nu pot încheia fără a evoca dialogul excepțional între cele două variante ale lui Richard al III-lea reunite de Andrei Șerban: două versiuni, similare și cât de diferite! Dacă o admirasem pe cea română de la premieră, acum am descoperit-o pe cea maghiară având un mare actor în rolul principal! De asemenea, mi-a plăcut spectacolul lui Gabor Tompa cu Neguțătorul din Veneția pe care l-am văzut la Cluj… Nu pot însă încheia fără a mărturisi emoția resimțită la vernisajul expoziţiei unde se prezenta opera acestui „arhitect poet”, mare scenograf, care a fost Paul Bortnovski. Cât l-am iubit!
Ca să nu mai vorbim de Gioia, de Pippo Delbono, văzut la Sibiu. Spectacol de doliu și totodată spectacol de iubire a marelui om de teatru pentru actorul său fetiș, Bobo, care a murit la început de an. Acest spectacol e mai mult decât un spectacol… e un cântec de jale și bucurie. Cum să reziști…. cum să nu te scufunzi în lacrimi și să revii la viață? Spectacol despre doliu și nevoia de a-l transcende!
La Gioia
Cu ce gânduri privești către anul 2020?
Anul ce vine? Măcar să fie pace și să nu se găsească « un om tare să facă ordine », așa cum, conform unei anchete recente, așteaptă o jumătate din italieni. De oamenii « tari » să ne ferim și să nu-i dorim!