Pe Laura o cunoașteți de la ştiri dar şi datorită poveştilor cu regi ai timpului şi vampiri. S-a apucat de publicat romane de câţiva ani şi de atunci nu s-a mai oprit. A părăsit presa pentru a se dedica mai mult timp scrisului şi traducerilor, iar poveştile sale au atins inimilor cititorilor de toate vârstele şi ne poartă în universuri magice, pline de aventuri şi iubire. Laura ne promite acum o continuare a romanelor Demoni.
Ce mai fac regii, demonii, vampirii?
Laura Nureldin: În principiu, regii își văd de treaba lor. Bine, din când în când mai zice Mora că și-ar dori o continuare a poveștii, dar încă nu e vremea lor. Vampirii, cum îi știi: mai o mușcătură, mai o „insolație”, dar se descurcă. Pe bune, au la dispoziție o eternitate ca să-și rezolve problemele, care-i graba? Demonii, în schimb, au foarte multă treabă. No spoilers.
Cum e lumea dincolo de ştiri?
Laura Nureldin: Știrea e că există o lume dincolo de știri! Sigur, și acum ciulesc urechea dacă aud sirenă de pompieri/salvare/poliție și mă-ntreb „ce e?”; în plus, tot nu reușesc să mă uit la un jurnal așa cum se uită un „civil” - și nu spun asta cu dispreț, ci cu invidie. E tare aiurea să vrei și tu, ca omul, să afli ce mai e pe lumea asta și să nu te poți concentra la știrea în sine ci la felul în care e realizată. Dar m-am resemnat; nu trece, oricât te-ai strădui.
Îţi e dor de presă sau te bucuri că ai fugit?
Laura Nureldin: Dar n-am fugit! Am plecat la pas (nici nu mă ține genunchiul să mai fug), cu multe îmbrățișări, cu lacrimi (ale mele și ale oamenilor care au fost acolo în ultima mea zi „la televizor”), cu un car de flori și cu un pahar de prosecco băut înainte de ultimul jurnal (șșșt, să nu mă spui!). Am plecat când am simțit că cercul se închide frumos, rotund. În august am dat primul jurnal din viața mea (în engleză, la Realitatea TV din 2002, singura televiziune de știri pe atunci), tot într-un august l-am dat și pe ultimul (la Antena 3, televiziunea în care am lucrat cei mai mulți ani). Am plecat când am putut să-mi spun, cu liniște, „Gata. Au fost 16 ani în care am crescut, am învățat, am dăruit și am primit, dar... gata.”
Trăim vremuri tulburi. Ce e greşit la noi ca oameni, ca societate, ca stat?
Laura Nureldin: Cred că, în primul și cel mai dureros rând, lipsa de empatie. Nu ne mai pasă cu adevărat de celălalt. Generalizăm. Adulăm și acuzăm la grămadă. Parcă nu mai putem gândi cu mintea noastră, așteptăm să vină un influencer ca să ne spună ce să credem, ce să iubim, ce să urâm, ce să susținem și pentru ce să luptăm. Ah, și comunicarea – aia reală – ne lipsește. Nu-l mai ascultăm de-adevăratelea pe celălalt; cel mult, îl lăsăm să-și termine fraza (dacă îl lăsăm) doar ca să-l contrazicem din principiu. Pentru că „știm noi mai bine”. Nu, nu știm. Poate că omul ăla are dreptate; poate că nu. Dar, dacă ne închidem la noi în cap, convinși fiind că deținem adevărul absolut, acolo rămânem. Și e păcat. Știu, „la început a fost cuvântul”. Dar cuvântul trebuie să aibă în spate un gând. Altfel, cuvântul e degeaba.
Ce sfat ai pentru tineri? Pentru cei care vin din urmă.
Laura Nureldin: Pfoai! You callin’ me old? Glumesc. Ce sfat să am? Ascultați, dragii mei. Nu, nu în sensul de „fiți obedienți”. Deschideți-vă urechile, inima și mintea. Fiți atenți la ce se întâmplă în jurul vostru și cântăriți totul cu propria măsură. Nu vă bazați opinia pe opinia altuia, ci pe fapte. Pe informație. Și faceți în așa fel încât să nu vă ucideți sufletul în numele unei idei. S-ar putea să vă treziți, la un moment dat, că rămâneți la fel de goi pe dinăuntru pe cât era ideea pentru care v-ați luptat cu atâta îndârjire. Și să rămâneți singuri, când „camarazii de arme” vor fi trecut la următoarea idee goală.
Cum de ai devenit scriitor? A fost ca o joacă sau te-ai gândit serios la asta?
Laura Nureldin: Dar este, în continuare, o joacă. Atunci când scrii, când creezi lumi pitice care încap în filele unei cărți, te joci de-a un mic Dumnezeu. Lumea aceea este Universul căruia îi ești unic creator. Scrisul e bucurie. E evadare. Și, da, când te apuci să faci (aproape) numai asta... ei, atunci devine o joacă serioasă. Începi să te interesezi de vânzări, de promovare, te doare că piața de carte din România șchioapătă din pricina mentalității și a monopolului mai mult sau mai puțin oficial al unora sau al altora.
De ce această atracţie pentru creaturi mitice, fantasy?
Laura Nureldin: De ce nu? Shakespeare zicea „Iadul este gol și toți diavolii sunt aici”. Când mă uit la răul pe care oamenii sunt capabili să și-l facă unii, altora, parcă o mușcătură de vampir sau lupta unei vrăjitoare cu elementele nu mai sunt așa de complicate. Sau de rele. Pe lângă asta, cred că întrebarea mea preferată este „ce-ar fi dacă?” Poveștile fantasy îți oferă nenumărate variante de răspuns. Mai ales când tot tu ești cel care răspunde.
Nu ţi-a fost teamă că nu vei fi luată în serios dacă scrii fantasy? Unii încă mai cred că acest gen este adresat doar copiilor. Însă nu e aşa. Putem spune că lumea cinematografiei ne-a deschis apetenţa şi pentru această lume fantastică.
Laura Nureldin: Dacă scrii cu dorința de a fi luat în serios, dacă apeși prima tastă visând la Nobelul pentru literatură, atunci lasă-te. Apucă-te de altceva. Pe bune. Scrii pentru că simți nevoia să o faci, pentru că ți-e poftă (da, poftă; e ca un impuls irezistibil) să scoți din minte ideea aia, să spui povestea aia. Dacă ți-e teamă? Da, ți-e teamă ca primul tău cititor (de obicei, cel mai bun prieten sau un membru al familiei) să nu te ia la mișto. El e primul de care îți e frică. Dacă depășești asta, ești OK. Iar ideea potrivit căreia genul fantasy e pentru copii... Există nuvele fantastice, romane SF, piese de teatru, lucrări întregi care aparțin acestui gen și care au intrat în patrimoniul literaturii universale. Că tot vorbeam de Marele Will mai devreme: ți se pare că Visul unei nopți de vară e o poveste ruptă din realitate?
Cât de greu e să scrii cărţi în România? Să le publici, să le vinzi. Se poate trăi doar din asta?
Laura Nureldin: Să le scrii nu e greu. Cum spuneam, e bucurie, e joacă, e poftă. Adevărata provocare e să ai bafta de a găsi un editor care să spună despre primul tău manuscris „Bine; e OK dacă o lansăm în octombrie?” (mulțumesc, Alex Voicescu). Să le vinzi... eeeh, asta e altă treabă. De curând am descoperit cu stupoare că există oameni care se supără că autorii nu acceptă, domnule, de zgârciți ce sunt, să le furi cărțile și să le distribui gratis „la tot internetu’”. Că scrisul e așa, un hobby, și că literatura e un bun universal, care ar trebui să fie gratuit. Ce pot să spun, la fel și mâncarea. Dar ai încercat să ieși din supermarket cu un parizer fără să-l plătești? Serios acum: nu, nu se poate trăi doar din asta. Și e păcat. Un autor încasează 10-15 la sută din prețul unei cărți; impozabil. Practic, dacă eu iau 3 lei per carte, vine onor statul și zice „Halt! Dă încoace treizeci de bani și de restul poți să-ți iei caviar.”
Te gândeşti să scrii şi cărţi de non-ficţiune? Povestea vieţii tale sau altceva?
Laura Nureldin: Mă gândesc, da. Încă mă gândesc. Da’ și când m-oi apuca... pre mulți am să popesc, vorba lui Lăpușneanu.
Ştiu că lucrezi cu atenţie la toate detaliile din cărţile tale şi te documentezi chiar dacă vorbeşti despre maşini ale timpului, alte epoci şi vampiri. Cum decurge documentarea? Îţi place acest proces?
Laura Nureldin: Îmi place, mai ales când descopăr după ce am scris ceva despre care n-am avut habar în viața mea, nici măcar subconștient, că am nimerit-o la fix. Dar îmi place să citesc și să aflu tot felul de lucruri, să caut cuvinte și nume din cine știe ce limbă moartă, să mă asigur că am reținut corect evenimente istorice, să cercetez simboluri, mituri și ritualuri. Învăț. Plus că, la rându-mi, sunt un cititor cârcotaș; verific, nu iau nimic de bun. Pe Dan Brown l-am confruntat cu toate albumele de artă din casă după ce am citit Codul lui Da Vinci; l-am descoperit impecabil. Dacă dau peste un cititor la fel de cârcotaș ca mine? N-aș vrea să-l dezamăgesc.
Ce ne mai pregăteşti? Hai, dă-mi un tease ca în televiziune.
Laura Nureldin: Facem o scurtă pauză, dar rămâneți cu noi! Urmează volumul III din Demoni. Ce element va trebui să îmblânzească Lisa de această dată și cu ce preț? Aflați în curând! Numai la Editura Herg Benet!
Practic, dacă eu iau 3 lei per carte, vine onor statul și zice „Halt! Dă încoace treizeci de bani și de restul poți să-ți iei caviar”.