Marile înfrângeri strategice nu sunt întotdeauna cele în care armatele sunt învinse pe câmpul de luptă. Uneori, acestea apar atunci când cea mai puternică armată din lume realizează că superioritatea militară nu este suficientă pentru a schimba realitatea politică.
Aceasta pare să fie, de altfel, lecția războiului dintre Statele Unite și Iran. După șase luni de confruntări, US Army continuă să domine spațiul aerian al inamicului, dar nu și evoluția conflictului.
Între timp, în capitalele aliate, începe să se contureze o concluzie tot mai incomodă pentru Casa Albă: America riscă să câștige fiecare bătălie și, totuși, să piardă războiul.
Paradoxul este evident. Președintele Donald Trump a promis distrugerea programului nuclear iranian, reducerea influenței regionale a Teheranului, precum și restabilirea puterii de descurajare americane în Orientul Mijlociu. Cu toate acestea, niciunul dintre obiectivele de mai sus nu pare să fi fost atins pe deplin.
Programele nuclear și balistic ale Iranului au fost afectate, nu însă eliminate. În plus, regimul de la Teheran nu s-a prăbușit, ci s-a radicalizat și mai mult.
În loc să accepte condițiile Washingtonului, conducerea iraniană folosește acum principalul său avantaj strategic - controlul asupra Strâmtorii Ormuz, artera maritimă prin care circulă o mare parte din petrolul mondial.
În realitate, adevărata miză a conflictului nu mai este reprezentată de bombardamente sau de instalațiile nucleare. Lupta se dă acum pe controlul asupra unei fâșii înguste de apă, care poate influența economia globală.
Iranul încearcă să transforme Strâmtoarea Ormuz într-o monedă de schimb strategică, cerând garanții că Statele Unite nu vor mai lansa atacuri și vor face concesii politice importante.
Mai mult, presiunea asupra Washingtonului este amplificată de aliații regionali ai Teheranului. Rebelii Houthi din Yemen blochează Strâmtoarea Bab el-Mandeb, un alt punct critic pentru transportul petrolului din Golf către Asia.
Cele două blocaje oferă astfel Iranului o pârghie economică pe care nici superioritatea aeriană americană nu o poate neutraliza complet.
Schimbare strategică majoră
Conflictul scoate însă la iveală și limitele puterii militare americane. Deficitul de rachete Patriot și de alte muniții esențiale afectează nu doar operațiunile din Orientul Mijlociu.
Penuria arsenalului SUA lovește atât în capacitatea americanilor de a continua sprijinul pentru Ucraina, cât și în cea de a descuraja, simultan, Rusia și China.
Pentru prima dată după mulți ani, rivalii Washingtonului văd că resursele militare ale Americii nu mai sunt nelimitate.
Această imagine alimentează percepția că SUA nu mai pot susține, în același timp, mai multe conflicte de lungă durată. Este o schimbare strategică majoră, atent urmărită la Moscova, la Beijing, dar și în capitalele europene.
Credibilitate distrusă
Îngrijorarea cea mai mare vine însă din partea aliaților Americii. Dacă până acum aceștia considerau garanțiile de securitate oferite de Washington drept fundamentul ordinii occidentale, tot mai mulți se întreabă astăzi cât de solide mai sunt aceste angajamente.
Europa nu a uitat amenințările lui Trump în privința NATO și a Groenlandei. La rândul lor, deși rămân partenere ale Washingtonului, statele arabe din Golf își reconstruiesc discret relațiile cu Iranul și își diversifică legăturile cu China, Rusia și Uniunea Europeană.
Mesajul pare limpede: nimeni nu mai dorește să depindă exclusiv de o administrație americană percepută drept imprevizibilă și discreționară.
În acest context, credibilitatea Washingtonului suferă poate cea mai gravă lovitură. Teheranul nu mai crede că Donald Trump își va respecta eventualele angajamente, invocând retragerea unilaterală a SUA din acordul nuclear din 2015 și schimbările repetate de poziție din timpul negocierilor ulterioare.
Chiar și oficialii iranieni favorabili dialogului consideră că un acord cu actuala administrație americană ar putea deveni inutil, încă înainte de a intra în vigoare.
Nici relația dintre SUA și Israel nu a rămas nealterată. În culisele administrației americane apar deja semne tot mai numeroase că oficiali de rang înalt îl consideră pe premierul Benjamin Netanyahu responsabil pentru evaluările excesiv de optimiste, care au convins Casa Albă că războiul va fi unul scurt și decisiv.
În acest fel, conflictul începe să erodeze inclusiv unul dintre cele mai solide parteneriate strategice ale Washingtonului.
Adevăratul eșec
În timp ce Donald Trump continuă să afirme că Iranul va ceda în cele din urmă sub presiunea bombardamentelor, numeroși experți fac o comparație incomodă cu Vietnamul, Irakul și Afganistanul.
În toate aceste conflicte, adversarii SUA au demonstrat că disponibilitatea lor de a suporta pierderi uriașe poate învinge superioritatea tehnologică americană.
Din această perspectivă, întrebarea care se pune nu este dacă America poate continua războiul. Marea dilemă este cât timp va mai considera administrația Trump că merită plătit prețul unui conflict ce pare fără sfârșit.
În cazul prelungirii conflictului, adevărata înfrângere pentru Trump nu ar fi una de ordin militar. Eșecul real ar fi dat, însă, de transformarea SUA dintr-un garant al ordinii internaționale, într-o putere percepută ca imprevizibilă, incapabilă să-și impună obiectivele și să-și respecte propriile angajamente.
Dacă acest lucru se va întâmpla, cea mai importantă victorie a Iranului nu ar fi menținerea controlului asupra Strâmtorii Ormuz, ci faptul că ar convinge lumea că până și cea mai mare putere a Planetei poate fi descurajată.
Miza războiului depășește astfel cu mult relația dintre Washington și Teheran. Aceasta vizează însăși arhitectura ordinii mondiale, construită după 1945.
Dacă aliații SUA încep să creadă că garanțiile americane nu mai sunt de neclintit, atunci adevăratul câștig al Iranului nu va fi unul de ordin teritorial sau militar.
Va fi unul psihologic și geopolitic, exact tipul de victorie care poate schimba echilibrul de putere pentru următoarele decenii.
Citește și: Americanii atacă, Teheranul nu se predă. Războiul, la borna 13 | Jurnalul