Ministrul Apărării pune ordine astfel în avalanșa de crize care țin trează atenția populației ce s-ar toci fără cascada de breaking-news-uri. Dâncu a mai temperat și isteria războinică în care suntem împinși pas cu pas, explicând că nu vor fi acțiuni militare ale NATO în Ucraina, implicarea trupelor noastre în conflictul ruso-ucrainean fiind exclusă. În aceste condiții, încărcătura „militară” a ședinței CSAT se diminuează prin mutarea presiunii militare spre abordări diplomatice și deschide frontul spre energie, domeniu strategic care a fost tratat mult timp superficial și conjunctural din punctul de vedere al securității.
Dacă urmărim structura guvernului, vedem că un minister al energiei, de sine stătător, nu a fost o prezență continuă în ultimii 15 ani, ceea ce arată felul în care au fost percepute la nivelul executivului problemele din domeniul respectiv. Doar când le „frige buza”, mai-marii dregători înființează ministerul; când trece focul, îl desființează și ascund problemele sub preș, trecându-le în sarcina unui departament. Acest joc permanent, condus în principal de nevoi politice, pentru a asigura posturi pentru fidelii partidelor de la putere, nu a putut să asigure continuitate, stabilitatea specialiștilor care să fundamenteze decizii și strategii. Lipsa de viziune politică se răzbună; este limpede că în armonica permanentă a organizării instituționale nu puteam avea obiective clare, nici măcar pe termen scurt, darmite în domeniul unde investițiile durează chiar și peste un deceniu. Acum, pentru a atenua tensiuni de imagine din interiorul coaliției, se încearcă decontarea tuturor problemelor din energie în sarcina ministrului Virgil Popescu. Ar fi încă o eroare în lanțul de erori să credem că o demitere ar schimba paradigma. În primul rând, pentru a putea avea autoritate de decizie unitară pe aria de rezolvare a problemei presante a prețurilor mari la energie, ar trebui extinse prerogativele ministerului. Cine rezolvă compensările cu caracter social impuse de situația actuală, cine asigură mecanismele de reglementare, cine poartă dialogul complex cu autoritatea de la Bruxelles în aplicarea directivelor europene, cine controlează respectarea regulilor concurențiale? Toate aceste aspecte sunt în afara Ministerului Energiei, iar legislația în care trebuie să „joace” ministerul ori este foarte restrictivă, ori are mari lacune.
Când ies în public, mulți politicieni apasă pe pedala proprietății statului pe 80 la sută din capacitatea de producție a energiei electrice. De asemenea, se accentuează potențialul intern de producție, care poate susține cererea de consum fără mari importuri. Deci, ar fi la mintea cocoșului ca ministrul să dea ordin ca producătorii de stat să vândă energie ieftină, ca să nu mai spolieze poporul și companiile consumatoare, sufocate de prețurile mari! Atunci de ce nu cerem să stopăm prețurile la pâine, la roșii, la carne, la carburanți, la automobilele care se fabrică în țară? Abordarea populistă este cea mai periculoasă, creând false așteptări și alimentând curentele antieuropene la modă, care pasează toate nemulțumirile spre Bruxelles. Criza prețurilor la energie nu se va rezolva prin sacrificarea companiilor de stat, diminuându-le administrativ profiturile și anulându-le contactul cu piața europeană. O analiză reală ar permite evaluarea mai exactă a creșterilor de prețuri la energie, care sunt prezentate mult mai alarmist decât în realitate. O mică gașcă de ong-iști își sporesc aureola de „inteligenți” în domeniu, lansând piste false de rezolvare. Sub umbrela acestei crize umflate, producătorii și comercianții din alte domenii urcă și ei prețurile, stimulând spirala inflaționistă. Iată de ce acest război al facturilor nu va avea învingători, ci doar perdanți.