Evenimentele din '89 nu mai sunt privite ca un miracol care a adus libertatea, despre eroi se spune că „au murit degeaba”. Mormintele lor sunt șterse de vreme, întunericul a pus stăpânire peste ele. Se mai luminează doar o dată pe an, când oficialitățile vin să pună coroanele cu fast - acțiuni de propagandă. Pe când uitarea s-a lăsat peste cimitirul de la Eroii Revoluției, mulți se duc „ca la sfinți” la două cavouri scumpe, ticsite cu flori, coroane și tricolor: sunt ale lui Nicolae Ceaușescu și Ion Iliescu.
București, decembrie 1989. E noapte, în intersecția de la Pieptănari (acum Eroii Revoluției), liniște și întuneric-beznă. Răscrucea dintre Ferentari, Giurgiului și Berceni e pustie, nu scârțâie niciun tramvai, nu trece nicio mașină. Se aud niște voci în pâcla spartă de galbenul unor becuri slabe. Lângă gardul Liceului Autobuzul este un grup de tineri adunați de prin împrejurimi. Puștii au fâșii de steag tricolor legate pe brațe, peste gecile ponosite. Ăla mai mic are 15 ani și e fudul nevoie mare: nu contează că are căciulă cu moț, tricotată de mă-sa. Și-a pus panglică lată peste fâș, la dreapta. În stânga ține un ciomag pe care îl târăște de colo colo în târșâitul cizmulițelor roșii. Ceilalți, mai mari, au bâte, vreo doi țin răngi. Unul zice bancuri cu Ceaușescu, nu că ar avea chef să amuze grupul, dar se mai sparge frica. Grupul e unul din sutele de „filtre patriotice” care „apără Revoluția” prin intersecții.
Băieții se țin tari, dar cam tremură. Niciunul nu are chef să plece acasă – să nu dea prost în fața tovarășilor. Hăhăie golănește, vorbesc tare. S-au pus sub un felinar chior tocmai acolo unde cade calea Șerban Vodă cu șoseaua Viilor, lângă stația PECO. În mintea lor de puștani cred că locul e strategic, nicio mașină nu ar putea să-i fenteze. Dintr-o parte apare o Dacia 1300, la volan este unul cu căciulă de blană. Înstărit, cred băieții. Puștanii se trag în linie pe șosea, noroc că cel cu Dacia oprește. Ăla mai mare – liderul „filtrului” – nu apucă să zică nimic, șoferul știe, a mai fost oprit. În portbagaj are un porc abia tăiat și damigene cu vin, închise în rafie. Dacia pleacă, ăla de 15 ani e fericit, se mozolește tot de la grăsimea șoriciului pe care șoferul oprit îl dăduse „patrioților”. „Hai, mă, băieți, luați, mă. Jos Ceaușescu!”. De la metrou trece unul și salută la fel: „Jos Ceaușescu!”. Nu rămâne în filtru, e mai în vârstă, pleacă la nevastă-sa care îl așteaptă acasă. Orele trec, nu-i țipenie. Ăla mai mic se gândește că dacă mai întârzie mult o să-l bată tac-su când va ajunge acasă. Dinspre vale, din Tineretului – acolo unde e crematoriul de unde au apărut zilele alea povești de groază cu oameni aduși de la Timișoara să fie incinerați – se aude hârâit gros de motor. E un „Buceag” cu faruri chioare, dintr-ăla pentru cărat gunoiul. Oprește cu greu, șoferul nu e hotărât ce să facă. Se decide, frânează în fața „liderului de filtru”, șopcăie ceva. Apoi îl duce în spatele camionului. Ăla micu’ se ține scai, ca prostul, după șofer. Când vede corpurile goale înghesuite unul peste celălalt în bena gunoierei, o tulește acasă.
Mai târziu, pe lângă grup trece un individ înalt într-un parpalac lung. Nici nu se simte când pășește. Băieții tac, omul se uită rece la grupul de băieți care parcă s-au strâns unul în celălalt. Niciunul nu are curaj să-l întrebe de acte pe malacul cu mâinile în buzunare. E ceva ciudat cu individul care trece ușor pe lângă filtru. Un pic mai târziu se aude un foc de armă dinspre biserica reformată, de vizavi de Spitalul TBC. În seara aceea fuseseră aduși răniți căzuți în centru Bucureștiului, iar la colțurile gardului fuseseră instalate posturi de pază cu soldați ce-și țineau pistoalele–mitralieră în direcția sectoarelor de tragere.
O vreme, în cartierul din sudul Bucureștiului nu s-a întâmplat mai nimic. Într-o zi, cam în dreptul locului unde fusese filtrul patriotic al cartierului – acolo unde era un loc de joacă – au venit grupuri de muncitori. Au scos leagănele și toboganul și au început să sape gropi în pământul umed. Începuse să ningă. Cineva a pus un steag tricolor, cu gaura în mijloc, altcineva a adus o pancartă cu chipul unei tinere. Fusese împușcată cu câteva zile mai devreme. În miros de tămâie și ceață, groparii au săpat mormânt după mormânt, mașinile cu sicrie nu au contenit cu zilele. Lumea s-a strâns ciopor. Mulți ieșiseră să cumpere ziarele proaspete ale Revoluției. Au aprins lumânări, au pavat cu flori potecile de pământ dintre mormintele proaspete ale eroilor căzuți în Revoluție. Lumea aducea ce găsea prin frigidere și le dădea groparilor sau celor veniți cu morții. Nu se mai striga „Jos Ceaușescu!”, dictatorul comunist fugise. Acum erau zilele în care eroii trebuiau înmormântați. Mulți din cartier au crezut că noul cimitir va face din Pieptănari un fel de buric al orașului, din moment ce acolo fuseseră îngropați cei ce aduseseră libertatea României. Un loc de mare cinste, nu?
Părinte de erou: „înainte de ’89 o duceam mai bine”
București, decembrie 2025. Cimitirul Eroilor Revoluției este un loc unde lumea nu mai vine. E un cimitir unde se face curat de cinci ori pe an și „la cerere”. Așa zic paznicii și cei doi angajați ai Administrației Cimitirelor – instituție a Primăriei Capitalei care are grijă de monumente – și care, acum, trag mormane de frunze de printre morminte, să arate locul bine înainte de comemorare. De pe 22, vreo două zile, la „Eroi” o să ardă candelele. E cam singura perioadă din an când se mai aprind lumânări spre pomenirea celor înmormântați aici.
La mormântul lui Daniel, o bătrână aliniază crenguțe de brad și flori de plastic. Pe cruce, sub banda legătura tricolor ștearsă de vreme, femeia a legat o coroniță cu globuri roșii. Femeia are 87 de ani, este mama tânărului din fotografia lipită de soclu: Daniel Olteanu, născut pe 25.09.1960, decedat pe 22.12.1989. „De când a murit copilul meu ăsta îmi e drumul. De acasă la cimitir și înapoi. Cum a murit? A murit degeaba!”, spune, tristă, bătrâna. Doi tineri care trec pe aproape o prind din zbor: „Ai auzit, bă, ce-a zis aia?”.
Mama lui Daniel spune că vremurile schimbate de fiul ei și ceilalți din Cimitirul Eroilor nu au adus nimic bun. „Au fost uitați. Ei nu mai înseamnă nimic pentru țara asta. În plus, înainte de '89 lumea se plângea că nu are nimic să pună pe masă. Dar nu exista familie în care să nu aibă ce mânca. Acum, nimeni nu mai zice nimic și chiar nu au ce pune pe masă”. Femeia continuă să povestească cu ochii în ochii tânărului din fotografia alb negru lipită la o palmă de tricolor: „Înainte nu era bătrân să nu meargă la munte sau la mare. Acum? Să văd eu pe vreunul. Bătrânii nu mai sunt protejați. Stau de vorbă cu lumea pe aici, niciunul nu e mulțumit. Și suferă. Nu! Nu suferă doar pentru cei pierduți și îngropați aici. Suferă pentru că înainte, zic și ei, o duceau mai bine!”. „Au murit degeaba. Spun asta ca mamă care și-a pierdut fiul în Revoluție”!
Bătrâna aranjează câteva crenguțe pe placa albă a cavoului. Aprinde o candelă și șterge numele băiatului sub care este scris mare: „strungar”. Meseria poate să aibă o legătură cu modul în care Daniel a fost ucis pe 22 decembrie 1989. Mama lui se uită în gol și povestește: „A murit din cauza unei centuri. Pe 22 a plecat, ca toată lumea, la Revoluție. Purta atunci, la pantaloni, o centură a tatălui său, fost militar. Centura fusese parte a uniformei tatălui, Daniel o purta regulat. Când a plecat, la Ministerul Apărării Naționale, cineva, am aflat pe urmă, a văzut acea centură și a zis că e terorist. Nimeni nu știe cine și de ce l-a arestat pe Daniel. Seara am primit un telefon, de unde știa omul ăla numărul meu? Mi-a spus că Daniel a murit. Am fost la spital, la Municipal, apoi la morgă. La morgă nu au vrut să ne lase să-l vedem. Ne-au lăsat până la urmă, am făcut mare scandal… vă dați seama, copilul meu era acolo mort. M-au lăsat doar pe mine, unul, un șef a ordonat să mă ducă în camera specială. Auziți! Camera specială! Camera asta era camera unde erau puse cadavrele teroriștilor. Și Daniel era acolo. Când l-am văzut, primul lucru pe care l-am sesizat...și asta mi-a rămas în minte...au fost ochii lui. Erau larg deschiși, parcă văzuse o grozăvie. Avea un chip… era speriat tare. Pe mâni pielea era jupuită, asta mai știu. L-au bătut de l-au înnebunit. Din cauza unei centuri...”.
Lângă Daniel, mai în spate, este un mormânt înnegrit de vreme. Nimeni nu a mai trecut pe acolo. Bătrâna știe că la cel mormânt n-a venit nimeni încă din ’89: „V-am spus că mormântul lui Daniel e tot ce mi-a mai rămas în viață. Niciodată nu am văzut pe cineva să pună o floare sau o lumânare la acel cavou”. Părăsit pare și mormântul unei fete tinere. Doar pancarta din ’89 a rămas curată, spălată doar de ploaie: „Manifestând pașnic pentru România Liberă a fost ucisă de tiranii clanului Ceaușescu”.
Cei uitați
București, decembrie 2025. Mormântul lui Iacob. Fotografia nu mai e, au rămas doar datele. Iacob s-a născut odată cu Răscoala din 1907 și a murit la Revoluția din 1989. Povestea lui ar fi că a fost lovit de un glonț în timp ce mergea pe trotuar. Lovitură directă în cap. Lângă mormântul părăginit al lui Iacob este un altul – cam la fel – al celei mai tinere victime din Revoluție. Vladimir fusese născut pe 23 noiembrie ’89. Pe 23 decembrie, un glonț rătăcit l-a lovit în timp ce era legănat de mama sa. Cineva trăsese aiurea spre blocul unde își aveau apartament părinții lui Vladimir.
Multe dintre cavourile celor uciși în Revoluție au pietrele crăpate, iar crucile sunt înnegrite. Doar praful din intersecția mare mai vine pe la ei.
La eroi „vizitați”, se vede că rudele nu sunt atât de bogate: coronițele sunt simple, de cruci sunt atârnate flori ieftine. Unii au reușit să spele pietrele albe de deasupra mormintelor, alții le-au lăsat cenușii, n-au avut putere. E ca și la Adrian, un puști de 13 ani, care privește - zici că e supărat - din fotografia lipită sub laurii sculptați. Adrian poartă în fotografia sa funerară cravata de pionier, sub chipul său e scris: „Mama nu te va uita niciodată”. Pe lespedea ciobită și mânjită, cineva a pus patru crizanteme mici. Iar pe cruce, o cunună ieftină de brad.
La două locuri distanță, un cavou e alb-strălucitor. Îngrijit și curat, i s-a pus panglică tricoloră nouă și coroniță veselă. E al lui Ion Patraș, general-maior post-mortem. Ofițerul a fost ucis la Otopeni în măcelul creat din confuzie între două unități de soldați. Nea Ion, om din cartier, știe și povestea ofițerului: „Scurt pe doi. El a dat ordinul să deschidă focul”. Nea Ion nu mai vine la cimitir așa des cum făcea în anii ’90. A văzut în timp cum părinții, frații sau copiii celor înmormântați aici și-au rărit vizitele. „Poate că e normal. Mulți dintre aparținători au murit și ei. Aici sunt copiii lor. Dar păcat că România, statul ăsta, nu mai are respect pentru ei. Da, vin pe 21 și pe 22. Vin, pun o coroană, dau bine la televizor și pleacă. Și, un an, mormintele iar sunt uitate. Poate că e mai bine cum fac ăștia, oamenii din stat, că cu revoluționarii e altfel. Ăștia vin, pun o coroană, se ceartă și doar după ce se ceartă pleacă”, știe nea Ion.
Singurele cavouri ce nu au fost uitate sunt cele ale lui Gheorghe Trosca și ale camarazilor săi, asasinați în zona Drumul Taberei. Cam cu cinci zile înainte de 22 decembrie, fără agitație și cameră ori flash-uri ale aparatelor de fotografiat, un grup de oameni a aprins zeci de candele și a împodobit mormintele cu flori și coroane. Pe panglicile tricolore scrie sec: „Slavă eroilor. Brigada Antitero”.
La monumentul cel mare al eroilor căzuți în decembrie 89 pâlpâie o candelă mică. De aceea de opt lei. Încă nu a venit ziua oficială de depus coroane. În spatele monumentului zace o cruce de fier la care nimeni, niciodată nu a aprins vreo lumânare. E veche, cineva a scris cu vopsea albă: „În memoria tinerilor căzuți în Revoluție”.
Cavouri cu dichis și cu respect comunist
București, decembrie 2025. La cimitirul Ghencea militar mormintele sunt așezate în linii drepte, ca la prezentarea de front. În fața „armatei” e „generalul”: un cavou lat, alb-strălucitor. În jur este postav verde. Distanța de la cavoul de marmură la „frontul” de cruci de beton este de cinci pași. Ca la regulament. Pe marmura albă cu striații fine, gri-curat, au fost puse suporturi scumpe de candelă. Ceara curge, cineva le-a aprins recent. Pe toate opt. Crucea de lemn-mahon e prinsă cu panglică tricolor: Ion Iliescu. Crizanteme, trandafiri, lalele, garoafe, florile sunt aranjate cu grijă în jurul crucii fostului președinte, cu rol esențial la Revoluție. „Vine lumea la Iliescu ca la sfânt”, zice un gropar care împinge greu la căruciorul de dus coșciuge – „nu-l uită oamenii, sunt destui care-l plâng”.
Mai departe, la Ghencea civil, în dreapta capelei, bezna e crăpată de multe candele aprinse. Sunt la un singur mormânt, plin de flori. E al lui Nicolae Ceaușescu. „Nu e zi sau săptămână să nu vină vreunul să aprindă o lumânare. Unul pune o poză, altul flori, nu vedeți ce cavou cu dichis i-au făcut? De la dalele alea puse deasupra în ’89 a ajuns la marmură roșie sau ce o fi aia. S-a răzbunat Ceaușescu? S-a răzbunat”, știe un gropar rămas să facă o saftea.
Cavoul dictatorului e făcut dintr-o piatră scumpă precum cea a mausoleului din Parcul Carol – actual memorial al Eroilor Neamului. Piatra e vișinie, cruce nu există. E doar o altă piatră pe care s-a încrustat fin: „Nicolae Ceaușescu. Președintele Republicii Socialiste România”. Dedesubt este scris numele Elenei Ceaușescu. Fără funcții. Deși nu-i cruce, cineva a pus o icoană cu Maica Domnului pe cavou chiar lângă o fotografie cu cuplul Ceaușescu. Mai sunt multe flori și coroane. Toate proaspete. Și panglici tricolore: „Sicere condoleanțe. Nu te vom uita niciodată”.
Spre est, la Cimitirul Eroilor Revoluției e beznă, nu se mai vede nicio lumină. În lumina chioară a unui felinar se disting doar două maldăre de frunze. Se pregătește acțiunea de comemorare.