BIOGRAFIA INFLAŢIEI - Costul vieţii în vremuri de criză

Criza financiară loveşte spaţii ample de pe întreaga planetă. Analize serioase arată însă că, la noi, un efect direct nu va fi. Dar pot fi efecte indirecte. Unele ar putea împinge trecerea la euro dincolo de anul 2014. Ar putea… dar nu este obligatoriu să se întâmple aşa ceva.

Criza financiară loveşte spaţii ample de pe întreaga planetă. Analize serioase arată însă că, la noi, un efect direct nu va fi. Dar pot fi efecte indirecte. Unele ar putea împinge trecerea la euro dincolo de anul 2014. Ar putea… dar nu este obligatoriu să se întâmple aşa ceva.

Dacă ne vom uita hipnotizaţi la drobul de sare, văicărindu-ne că o să ne cadă în cap, va fi posibil ca acest lucru chiar să se întâmple. Nu cred însă că 2009 – fiindcă 2008 se va încheia cu un elan electoral –  va fi un an de aşteptare. Mai degrabă va fi un an de acţiune. Sunt sigur că se va apăsa, decisiv, pe acceleratorul reformelor structurale. în 2009 şi în anii viitori.

În 2014 sau mai târziu?

Guvernatorul BNR, vorbind la Cluj-Napoca, a tras un semnal de alarmă. Repetând, semnificativ, conjuncţia dacă, prin care a introdus două propoziţii condiţionale. Dacă vor fi ridicate mâinile, aşa cum s-a mai întâmplat, în aşteptarea unor soluţii pe care să le aducă timpul, s-ar putea să ne trezim cu drobul de sare în cap. Amânând trecerea la euro. Dacă, în schimb, va fi luat taurul de coarne, în 2014 România va fi în zona euro.

Sunt două argumente decisive, ce pot conduce la acţiuni ferme. Primul: convingerea, pe bază de probe certe, că timpul, dacă nu e ajutat cu măsuri optime, nu rezolvă nimic de la sine. Dimpotrivă, agravează şi mai mult lucrurile. Al doilea: s-a epuizat până şi timpul de aşteptare. Aceasta e neşansa ori, poate, şansa Guvernului ce va rezulta din apropiatele alegeri. Fiindcă va trebui să apese pe accelerator.
Ar putea fi consolidată dezinflaţia? Şi aici intervin condiţii. Dacă nu vor fi presiuni pentru o depreciere accelerată a cursului de schimb; şi probabil că nu vor fi. Dacă vom avea un deficit extern de numai 10% din PIB. Dacă se va restrânge dezechilibrul dintre cererea de consum şi oferta internă de bunuri şi servicii. Dacă salariile nu vor mai sfida productivitatea muncii…

Ar putea suferi economia României o aterizare dură după creşterea mare din acest an? Nicidecum. Şi nici un fel de calcule nu vin în rezonanţă cu astfel de pre­ziceri, care sunt chiar periculoase. Şi nici creştere economică prin inflaţie nu vom mai avea.

Inflaţia lor şi inflaţia noastră

Inflaţia a urcat în a doua parte a lui 2007; apoi a scăzut, în 2008, lună de lună. Cu fluctuaţii însă de la o lună la alta, pe fondul unor corecţii de preţuri cu deosebire. Aceste corecţii vor continua şi în 2009.
De unde vine scumpirea vieţii? Cum inflaţia e departe de a fi un fenomen monetar, cauzele ei principale sunt în economia reală. Rata inflaţiei arată mărirea sau decăderea banilor. Puterea lor de cumpărare. O inflaţie anuală de 6%, cât vom avea în 2008, e încă mare.

Diferenţa de inflaţie dintre noi şi ţările dezvoltate se reflectă, pe piaţa noastră internă, în primul rând sub forma unei presiuni active asupra cursului de schimb valutar. Dacă această diferenţă se va accentua, euro va tinde să se întărească şi mai mult, în timp ce leul va continua să slăbească. Un curs leu-euro echilibrat nu va fi posibil fără stabilizarea inflaţiei. Desigur, în raport cu două repere: preţurile noastre şi preţurile internaţionale.

Aşadar, inflaţia a intrat în picaj în 2008. Persistă însă un climat inflaţionist. Un climat periculos, în sensul că s-a ajuns la exacerbarea componentei psihologice a creşterii preţurilor. Sunt induse anticipaţii aiurea, ce derutează pieţele şi răvăşesc economia. Din această cauză, au loc deseori mişcări anapoda ale preţurilor, care au o sensibilitate accentuată la factorii emoţionali.

Important este ca procesul de calmare a inflaţiei să evolueze în condiţiile menţinerii adevărului preţurilor, al cursurilor acţiunilor şi banilor, al dobânzilor. Mai cu seamă că acest adevăr e un bun câştigat. Din nefericire însă, măsura nu a putut fi corelată cu libe­ralizarea totală a concurenţei. Marii producători încă pot să dicteze preţurile şi să comande pe piaţă. Ei vor inflaţie, fiindcă numai astfel îşi permit să producă mai puţin, cu costuri mai mari, dar să vândă mai scump.

Inflaţia mare a dus la iluzia de bine, în a cărei plasă au căzut întreprinderile de stat, cu deosebire cele monopoliste. Acum e foarte greu ca aceste întreprinderi să fie dezvăţate de drog, care le dădea doar senzaţia de câştig, în timp ce le ucidea treptat.

Gaz peste foc

Dobânda de politică monetară a rămas, după şedinţa Consiliului de Adminis­traţie al BNR de la 25 septembrie, la 10,25%. N-a fost o surpriză nici pentru bănci, nici pentru mulţi dintre analiştii din piaţa financiară. Decizia BNR a putut fi anticipată, fiindcă inflaţia a fost calmă în lunile din urmă.

Desigur, inflaţia e calmată prin măsuri specifice economiei de piaţă. Acum, în 2008, nu mai înghite nimeni minciuni de tipul îngheţării preţurilor. Mai întâi, fiindcă ne-am descalifica în ochii Uniunii Europene. Apoi, pentru că sugrumarea unor preţuri ne-ar aduce pe piaţa internă restrângeri şi mai mari ale ofertei de bunuri şi servicii, fără să fie încetinită creşterea cererii de consum. Dar preţurile pot fi mincinoase nu numai când sunt îngheţate administrativ. Minciuna poate fi exprimată şi prin scumpiri exagerate. Multe companii, cu deosebire cele monopoliste, nu s-au dat înapoi, în lunile din urmă, să profite de conjunctura creşterii preţurilor la unele utilităţi, între care lumina şi căldura, turnând astfel gaz peste focul inflaţiei. Fiindcă aşa sunt obişnuite. De ani şi ani,  inflaţia mare s-a dovedit a fi pentru ele o resursă de profit. De profit murdar, fireşte.

Oferta în creştere este astăzi cel mai sigur remediu împotriva inflaţiei. Iată de ce pe piaţa noastră, cât timp nu vor interveni reglări fireşti între cerere şi ofertă, soluţia rămâne folosirea politicii mo­netare pentru ajustarea cererii interne. Faptul că, din 2003, a luat amploare creditul de consum bucură şi  îngrijorează totodată.

Dacă până atunci creşterea economică urca dealul cu două locomotive, exportul şi investiţiile, ne-am trezit în anii din urmă că a treia locomotivă, consumul, le-a luat-o înainte celorlalte două. Punând cap la cap târguielile zilnice, făcute de populaţie, socotite la preţurile de consum actuale, vedem cum se adună creşteri tot mai mari. Din nefericire, pe celălalt taler al balanţei, oferta de bunuri şi de servicii rămâne restrânsă. Oferta producţiei interne. Golul în piaţă e umplut de importuri.

Normal ar fi, în replică la extensia neîncetată a cererii de consum, să crească oferta internă de bunuri şi servicii.

Dar dacă nu creşte? Mai există o unică soluţie: scumpirea banilor. O soluţie greu de evitat acum, în vremuri de criză, când pe toată planeta se scumpesc banii şi se ieftinesc activele.