Biografia inflaţiei - Iluzia de bine face... rău

In zorii anilor ’60, in America, un renumit profesor de economie, Paul A. Samuelson, colaborator apropiat al preşedintelui Kennedy, răspunzănd la intrebarea "Care este cea mai importantă problemă economică cu care se vor confrunta Statele Unite in următoarele decenii?", a spus răspicat: "Pericolul inflaţiei". Apoi a adăugat: "Inflaţia este in sine o problemă. Dar temerile legitime şi isterice faţă de inflaţie par să devină ele insele o problemă. Pe scurt, mă tem de inflaţie. Dar mă tem şi de teama de inflaţie"... Şi la noi, de 17 ani, inflaţia a devenit o problemă. Dar frica de inflaţie este o şi mai gravă problemă.


De 17 ani, inflaţia a indus iluzia de bine, in a cărei plasă au căzut cu deosebire companiile de stat; şi in general cele monopoliste. Pentru că au făcut profit din preţuri mari. Profit murdar. Acum e foarte greu să fie dezvăţate de drog. Toate aceste companii au nevoie, ca să supravieţuiască, de muncă indărjită, de organizare raţională, de management performant. Valori cu care nu prea au fost obişnuite. Iată motivul principal ce ne face să ne fie teamă in continuare de inflaţie. Fiindcă n-am scăpat incă de strădaniile multor companii de a ascunde in preţuri - in inflaţie, deci! - munca in doru’ lelii. Deşi motoarele economiei sunt ceva mai bine reglate, mai rezistente la astfel de şocuri.


Creşterea unor preţuri in această toamnă a stărnit insă nenumărate dezbateri şi polemici. Ele vor continua şi, probabil, vor scoate la suprafaţă adevăruri ce e bine să fie cunoscute. Bunăoară, societatea şi-ar putea intări convingerea că, dacă apar bani mai mulţi pe piaţă, fără să crească in egală măsură şi cantitatea de bunuri şi servicii, reaprinderea inflaţiei nu va fi evitată.

Ca un pahar cu vin bun băut după-masă

Mişcarea preţurilor, a celor de consum, desigur, dă măsura inflaţiei. Dacă inflaţia se zburleşte prea tare, timp indelungat, blochează drumul spre bunăstare. Nu e posibil să ajungem la un standard ridicat de viaţă atăta vreme căt se vor agita preţurile. Iată de ce căştigarea războiului cu inflaţia este obligatorie. Dar, intăi şi intăi, este nevoie ca societatea romănească să inţeleagă bine sensul acestui război, să-şi evalueze raţional şansele şi să-şi mobilizeze resursele.


Actualizările sunt inevitabile. Pentru că, iată, scumpirile din această toamnă - o toamnă atipică, desigur - nu mai seamănă nici in formă, nici in conţinut cu cele din anii ’90; şi nici măcar cu cele din anii 2000-2003. In toţi acei ani, mai intăi se scumpeau energia electrică sau gazele. Apoi, unda de şoc se propaga din treaptă in treaptă. Noile tarife umflau notele de plată pentru transporturile pe calea ferată, pentru produsele prelucrate şi pentru servicii. Consecinţa imediată era o nouă creştere generalizată a preţurilor. Pentru că, indeosebi in anii ’90, factorii de decizie amănau căt puteau modificarea preţurilor la gaze, la electricitate, aşteptănd să treacă Crăciunul, să treacă Anul Nou, să treacă Paştele, să treacă alegerile. Cum insă corecţiile nu puteau fi amănate la infinit, pănă la urmă aveau loc. Aşa că ne trezeam cu scumpiri de căte 30-40 de procente dintr-o dată. Mai departe, ele produceau alte scumpiri, intr-un intreg lanţ.


E la fel şi astăzi? Desigur, nu. Istoria nu se mai repetă. Acum, in Uniunea Europeană, vedem cum piaţa, inţeleasă ca fenomen natural, incepe să intre definitiv in viaţa noastră economică. Trecutul nu ne mai influenţează decisiv paşii, deşi multe dintre vechile reflexe au supravieţuit. Starea cu care ne confruntăm in această toamnă nici nu e o inflaţie "curată". Căci preţurile n-au fost tot mai mari timp de trei luni, una după alta. Au crescut in august cu 0,86%, in septembrie cu 1,08%, dar in octombrie au inregistrat un uşor recul, pănă la 0,97%. Cărţile numesc acest proces dezinflaţie: preţurile cresc, dar sub nivelul atins in etapa precedentă.


Ne convine o inflaţie lunară de 0,97%? In nici un caz. Obiectivul nostru este să ne aliniem la o inflaţie anuală in jur de 2%. Să avem, cu alte cuvinte, o inflaţie medie lunară optimă de 0,17%, care să fie, cum spun mulţi specialişti in materie, ca un pahar cu vin bun băut după-masă. Aşadar, 0,17%, şi nu 0,97%. Ceea ce ar insemna un singur pahar, nu mai multe.

Un paradox: consum in creştere, ofertă restrănsă

De la 1 noiembrie 1990, timp de 17 ani, măsurăm inflaţia. Ce am constatat? Că după fiecare nouă liberalizare, plafonată sau neplafonată, preţurile au urcat. Rezultatul? S-a produs - un timp! - o raţionalizare a cererii. Mai exact: a fost descurajat consumul, pentru că an de an am avut nevoie de bani mai mulţi pentru a cumpăra... mai puţine mărfuri.


In 2000 a intervenit un paradox. Dramatic. De atunci, an de an, cererea solvabilă a crescut continuu. Tot mai mult. Salariile reale au crescut şi ele, deşi producţia internă nu a dobăndit capacitatea de a fi eficientă şi nu poate incă să justifice alt nivel de căştiguri, mai inalt. Mai mult, producţia internă nu asigură oferta corespunzătoare cererii de consum. Aici am ajuns. Piaţa, pentru că ii sunt incălcate regulile, se răzbună. Produsele romăneşti, incă scumpe, au tot mai puţini cumpărători pe o piaţă dominată de consumatori cu venituri in creştere. Căci se adună aici şi banii trimişi de romănii plecaţi in lume, şi creditele de la bănci, şi căştigurile din economia necontabilizată. Bine că funcţionează importurile şi acoperă cererea de consum in creştere. Altfel, banii in plus s-ar duce in preţuri. Inflaţia ar exploda.


Din fericire nu avem inflaţie explozivă. Ne confruntăm doar, in această toamnă, cu salturi ale unor preţuri in zona de risc. In august şi septembrie au sărit preţurile la păine, ulei, ouă, telefoane. In octombrie, la făină, cartofi, citrice, lapte, brănză şi, din nou, la ulei. Pe ansamblu insă, preţurile nu fac explozie. Mai mult, sunt mari şanse ca, incepănd din primăvară, să revină in culoarul stabilit. Deşi unii analişti spun, in şoaptă, că din scumpirea euro, deficitul de cont curent şi un deficit bugetar adaptat anului electoral 2008 se va intrupa o inflaţie rebelă.


Societatea ar plăti mai mult dacă inflaţia ar fi lăsată să crească după cum ii este pofta. Şi pofta ii este mare. Mai sunt arierate: o masă monetară surogat. Mai sunt venituri rupte de productivitate. Mai sunt costurile nerecunoscute de piaţă, pe care companiile incearcă să le acopere cu preţuri in creştere. Plus corecţiile de preţuri, de care nu vom scăpa nici in acest an şi nici in anii următori. De fapt, inflaţia este un canal prin care se scurg reziduurile din economie: risipa, munca neperformantă, managementul incompetent, chiar şi furturile. Aşa că numai un război purtat pe mai multe fronturi - politici monetare, politici fiscale, politici salariale, politici de restructurare - va duce la izbăndă.


Dacă insă in acest război nu vor fi căştigate bătăliile pentru mai multă muncă performantă, mai multă competenţă, o mai strănsă legătură intre bani noi şi produse noi pe piaţă, inflaţia nu va bate in retragere. Pentru că banii, in loc să ajungă in afaceri bune, in investiţii profitabile, vor induce preţuri mai mari.