BOLNAVII SE TEM DE CRIZĂ/Spaima celor care trăiesc din mila statului român

Cătălina are trup de copil şi minte de om înţelept. De când se ştie, de 36 de ani, trăieşte cu stigmatul handicapului pe care îl poartă. Statul îi trimite prin poştă 270 de lei şi consideră, lună de lună, că şi-au făcut datoria. Se face că nu ştie că oamenilor, asemenea fetei ce nu poate să facă un pas fără ajutor, li se refuză dreptul de a merge la o facultate, de a fi independenţi, de a putea să aibă un calculator, de a merge măcar o zi, la mare sau la munte, de a putea să zâmbească fără ca în ochii ce vor să pară puternici, să nu se zărească şi-o lacrimă. O dată cu criza economică, fata are însă, o altă temere: dacă banii aceia, şi aşa săraci, se vor împuţina sau vor dispărea cu totul?

La început, i-am aflat scrisul. Curat, caligrafic, ca de şcolăriţă, aşternut pe o foaie trimisă la redacţie. "Nu am pregătirea necesară, de aceea vă rog pe dumneavoastră să mă ajutaţi să facem o scrisoare pe care să o trimitem Comisiei de petiţii a Parlamentului European, pentru a arăta lumii întregi cum într-o ţară membră a Uniunii Europene, cu o economie despre care se spunea că duduie în 2008, o persoană trăieşte cu 200 şi ceva de lei pe lună. Nu înţeleg de ce Autoritatea Naţională a Persoanelor cu Handicap nu luptă pentru interesele noastre, ale oamenilor loviţi de un handicap. Poate împreună reuşim să spargem acest balon de gheaţă în care sunt ţinute de statul român persoanele cu dizabilităţi, în sufletul cărora sunt adunate atâtea suferinţe şi atâta umilinţă din partea celor din jur". Sunt cuvintele Cătălinei, ale unei tinere ce suferă de la naştere de distrofie osoasă polimorfă.

"SUNT PREA MICĂ CA SĂ POT SCHIMBA CEVA!"
Fata are 36 de ani şi înălţimea unui ţânc de 4-5 ani. Dacă depăşeşte 50 de cm. Se sprjină într-un băţ. Tatăl său i l-a rupt din grădină, l-a şlefuit bine şi de-atunci greutatea corpului său se împarte între parul acela şi picioarele ei, subţiri şi firave. Are ochii ageri şi zâmbetul larg şi sincer, de parcă nicicând în inima ei nu s-ar fi cuibărit vreo supărare. Distrofia osoasă polimorfă cu care s-a născut i-a împiedicat corpul să se dezvolte normal. Pentru a putea să meargă, trebuie să poarte nişte ghete speciale, cu talpa ortopedică, care să-i susţină greutatea corpului. "Merge mai mult pe vârfuri. Muşchii picioarelor şi ai mâinilor nu sunt dezvoltaţi, picioarele-i sunt foarte subţiri şi nu are putere în ele", povesteşte mama fetei, Maria Rădulescu. Cătălina trăieşte departe de lume, "în văgăuna asta", după cum îi spune mama ei comunei Bărbuleţ din judeţul Dâmboviţa, dar fata nu iartă nici o ştire. Este la curent cu mersul ţării şi al lumii, vorbele lui Cristoiu îi merg la suflet, iar dacă prin minune ar avea puterea de a decide pentru ţară, ea zice că l-ar pune premier pe Cristian Diaconescu, "pentru că patria asta are nevoie de un om al justiţiei". Îi dau lacrimile şi ei când simte tremur în vocea mamei, ţine pe noptieră o fotografie a nepoţelei sale aflate în clasa a II-a, a învăţat singură să facă goblenuri, să coasă la maşină, să cureţe şi să toace morcovi şi ceapă, deşi degetele sale de-abia o ajută, iubeşte cu patimă primăvara şi a deprins, ca nimeni alta, să reteze scurt, privind drept în ochii interlocutorului, vorbele duşmănoase ale "celor fără inimă şi fără minte".

ÎŞI DOREŞTE UN CALCULATOR
 Pe toate le-ar duce, dar să ştie că aşa-i corect şi drept. "Nu suport nedreptatea. Şi nici lipsa de bun simţ a oamenilor. S-au obişnuit să se poate cu noi, cei loviţi de soartă, de parcă am purta pecetea batjocorii. Am sunat de câteva ori la ANPH pentru a întreba dacă ni se măreşte şi nouă indemnizaţia de boală. Mi s-a răspuns la telefon cu o voce extrem de dură că ar fi bine să nu-i mai deranjez cu telefoanele. Ultima mărire de care am beneficiat a fost de 100.000 de lei vechi, acum 4 ani. Oamenii nu mai au decenţa de a-i asculta şi pe cei din jur. S-au obişnuit să creeze o distanţă uriaşă între bolnavi şi cei sănătoşi, la fel cum o creează banul între cei avuţi şi cei săraci". Vocea Cătălinei nu-şi pierde intensitatea. Nu se lasă copleşită de emoţii şi nici de tristeţi "care nu ar face decât să îmi dăuneze şi să mă deprime".
Legile pe care le-a studiat zile întregi i-au arătat că drepturile lor sunt doar pe hârtie. "Egalitate de şanse, protecţie, promovare, servicii sociale la nivel european, indemnizaţia şi bugetul complementar fixate prin lege fără să se ţină cont de inflaţie, ajutor pentru integrarea în societate, dreptul la o viaţă bună"
sunt doar înşiruiri de promisiuni în care ea nu mai crede. Cu toate astea, ţine morţiş să facă ceva, să deschidă ochii lumii, în aşa fel încât să fie văzuţi şi cei asemenea ei, care lună de lună renunţă la haine noi, la spray-uri sau alte dorinţe, în favoarea mâncării sau a medicamentelor. "Visez de multă vreme să îmi cumpăr un calculator.

Aş renunţa şi la abonamentul ziarului, deşi e o mare bucurie să-l citesc, să mă informez, numai pentru a-mi pune internet. Parcă e un făcut însă, de fiecare dată intervine ceva şi nu reuşesc să-mi cumpăr", spune Cătălina cu teamă în voce. Nici durerea corpului cu care s-a obişnuit, nici singurătatea, nimic nu pare să o mai înspăimânte atât de tare precum o face "criza asta economică de care se vorbeşte atâta. Gândiţi-vă ce s-ar întâmpla cu noi dacă într-o lună nu ne-ar mai veni pensia. Părinţii mei sunt pensionari, eu, la fel, sora mea are indemnizaţie de însoţitor pentru mine de 452 de lei. Recunosc, mi-e frică. Nu am mai avea cu ce să ne plătim dările către stat, iar dacă aş face rată pentru calculator, cred că nu aş putea să mai dorm nopţile de grijă. Aşa că mai amân un pic. Dar nu mă voi lăsa până nu îmi voi îndeplini visul. Pentru că ăsta e un vis realizabil. Am învăţat de mică să nu visez la ce nu pot face. Nu mă mai întristează că nu pot agăţa o perdea la geam pentru că nu am cum să ajung, nu mai îmi clocoteşte sângele în mine, aşa cum se întâmpla când eram copil, că nu pot alerga, că nu pot merge pe bicicletă, că nu pot căra o găleată cu apă să-mi ajut mama când este bolnavă şi de-abia reuşeşte să se ridice din pat. Am învăţat să mă mulţumesc cu lucruri puţine şi simple, lucruri pe care le pot finaliza". Cătălina e fericită că poate strânge lenjeria de pe un pat, că poate da cu aspiratorul şi mai ales, că poate înţelege mecanismul în care funcţionează lumea asta. "Sunt mulţumită că Dumnezeu nu mi-a luat minţile, că mi-a dat puterea să gândesc şi să discern ce-i bine şi ce-i rău".
Cătălina spune că nu se plictiseşte niciodată. Cum simte că vreo tristeţe încearcă să i se cuibărească în suflet, pune mâna pe andrele şi împleteşte ba la vreo pereche de "ciocei", ba la vreo vestă. Citeşte tot ce îi pică în mână şi înghite, ca pe cea mai bună prăjitură, talk-show-urile politice. Iar duminică, când vremea e frumoasă, o ia agale spre fundul grădiniţei şi ascultă slujba de la biserică ce se aude în toată zarea. "Mă aşez pe un scăunel şi rămân acolo până ce simt că vocea lui Dumnezeu îmi spune că nu am de ce să mă tem… că totul e în mâinile Lui…" Se sprijină în băţ.
Coboară de pe scaunul înalt. Mama o priveşte. Are ochii roşii. Cătălina o ia de mână. Şi-i zâmbeşte.

Cinci ani în ghips de la brâu în jos

Cu soarta s-a împăcat de mult. Doar mama sa ce se mai tânguie câteodată în întunericul camerei sale, neştiută de nimeni şi-l mai întreabă pe Cel de Sus de ce îngăduie atâta suferinţă în casa sa. "Are hormonul de creştere bolnav". Acestea au fost primele vorbe pe care doctorul i le-a spus mamei când a adus fetiţa pe lume. "Când mi-au pus-o în braţe, nici inima nu am putut să i-o simt. Era toată înfăşurată în ghips, de sus până jos. Ca să ştiu că trăieşte stăteam cu ochii lipiţi de chipul ei, ca să-i simt aburul pe care îl respira". Mama nu-şi mai poate stăpâni lacrimile. Cinci ani a stat Cătălina înfăşurată în ghips de la brâu în jos. Cinci ani prin spitale. Cu rugăciuni pe buze şi iconiţe în mână. "Se împrietenise atât de bine cu o fetiţă de acolo, Cristina, că, atunci când am născut-o pe fiica mea cea mică, i-am pus numele fetei, pentru că mi-am dorit atât de mult să se iubească şi să aibă grijă una de cealaltă, să fie adevărate surori şi prietene, aşa cu era cu fetiţa aceea din spital." Devine îngândurată. Cu privirea în podea. "La şcoală am dat-o când avea 8 ani. Până atunci nu am putut. În primii săi 8 ani, Cătălina a trecut prin 12 operaţii făcute ba la şold, ba la tendoane, peste tot pe picioare. Dar am ţinut cu tot dinadinsul să meargă la şcoală, să înveţe să scrie, să citească pentru a se descurca singură. Patru ani, zi de zi, am dus-o cu bicicleta la şcoală, iar la finalul cursurilor o aşteptam în poartă pentru a o lua acasă. Învăţătoarea a ajutat-o, o ducea la toaletă, dar eu stăteam cu inima cât puricele. Nu voiam să sufere din pricina vreunui copil sau chiar a neputinţei sale. Nu am să pot uita niciodată cum, în miez de noapte, o luam pe braţe şi o scoteam afară, atunci când era în ghips de la brâu în jos, pentru că îmi spunea mereu că nu mai are aer, că o mănâncă şi că o ustură tot corpul, nu vă puteţi închipui cât chin a îndurat. Şi încă mai îndură".