Esenţialul: puterea de cumpărare

BIOGRAFIA INFLAŢIEI ● Cum se văd România şi românii în oglinda preţurilor
Ar putea exista o tentaţie: aceea de a considera că nu bogaţii sînt cei care se tem de preţurile în creştere. Dar cîţi oameni sînt bogaţi în România de astăzi şi pe ce bază am putea să stabilim cine e bogat şi cine nu este?

BIOGRAFIA INFLAŢIEI ● Cum se văd România şi românii în oglinda preţurilor
Ar putea exista o tentaţie: aceea de a considera că nu bogaţii sînt cei care se tem de preţurile în creştere. Dar cîţi oameni sînt bogaţi în România de astăzi şi pe ce bază am putea să stabilim cine e bogat şi cine nu este?


Sînt întrebări pe care le-am auzit de multe ori în anii din urmă. Niciodată însă n-a dat cineva un răspuns la aceste întrebări. Nici Institutul Naţional de Statistică nu ne-a dat vreun indiciu în acest sens.

Pe bogaţi nu-i numără nimeni

Un cunoscut om de afaceri s-a apucat să schiţeze cîndva, într-un interviu, o definiţie. Era însă în exclusivitate emoţională şi deci fără nici o valoare sociologică. El se destăinuia reporterului că în clipa în care, intrînd într-un restaurant, s-a uitat la ce ar putea mînca fără să-l intereseze preţurile… a înţeles că a ajuns bogat. Poate că un astfel de punct de vedere nu-i tocmai lipsit de semnificaţie. Deducînd de aici că există oameni pe care îi interesează ce pun în coşul lor de consum, şi nu cît costă acest coş.

Dar această realitate poate fi proprie numai rentierilor. Bogaţii care muncesc, fiind implicaţi în afaceri – şi, prin urmare, nevoiţi să cumpere forţă de muncă, să se aprovizioneze pentru activitatea de producţie, să facă achiziţii cu caracter investiţional – sînt cei dintîi care se tem de inflaţie. Pentru că ei fac cumpărături în stil mare şi preţurile în creştere le umflă costurile de producţie.

Chiar şi bogaţii care fac inflaţie, umflînd artificial preţurile de vînzare, cînd ajung s-o suporte, căci şi ei devin vrînd-nevrînd cumpărători, se înfricoşează. Fiindcă una e să plăteşti o masă la restaurant, chiar avînd mai mulţi invitaţi, şi cu totul alta să faci cumpărături pentru producţia unei fabrici sau chiar a unui restaurant şi, cum nu în puţine cazuri am văzut oameni de afaceri care au ajuns la faliment din cauza scumpirii materiilor prime, cum să nu se teamă bogaţii de inflaţie?

Sigur, există şi un pol opus. De  inflaţie se tem mai ales săracii. Dar pe ei cum îi numărăm? Ştim cîţi sînt? Avem criterii  să-i definim?

Obsesia evadării din sărăcie

Prin anii ’60, la începutul lor, un mare economist american, Paul A. Samuelson, gîndea că, dacă o familie, din venitul total, reuşeşte să cheltuiască pentru o hrană consistentă mai puţin de o treime, îndeplineşte condiţia evadării din sărăcie. Pentru că oricît de mare ar fi pofta de consum a familiei, dincolo de cerinţele coşului alimentar, trei sferturi din venit îi vor ajunge ca să-şi achite celelalte facturi.

Aşadar, de aici în jos începea sărăcia. Dar dacă familia trebuia să-şi procure şi o locuinţă? Desigur, lucrurile începeau să se complice. Dacă din cele trei sferturi rămase din venit, după ce a rezolvat cu factura alimentară, familia putea să-şi plătească şi rata la bancă pentru casă, totul era în ordine. Să plăteşti 20-30 de ani un credit nu-i deloc uşor. În schimb, e constrîns timpul să alerge repede. Primeşti casa imediat şi plăteşti o viaţă. E mai bine decît să pătimeşti o viaţă, economisind, şi să-ţi cumperi casa abia cînd eşti bătrîn. Se recurge aici la împărţirea poverii: banca plăteşte casa şi familia plăteşte consumul din venituri curente.

Dar să vedem ce înseamnă astăzi împărţirea poverii cheltuielilor. Atunci, în anii ’60, cînd Samuelson îşi lansa judecata despre graniţa dintre sărăcie şi clasa de mijloc, lumea nu fusese încă răvăşită de marile crize energetice. Barilul de petrol costa cîţiva dolari. Aşa că socoteala făcută de economistul american putea să aibă acoperire în realitatea acelui timp. O familie care îşi asigura hrana doar cu o treime din venit, în condiţii cantitative şi calitative optime, avea toate motivele să spere în general – şi nu doar în privinţa coşului alimentar – la evadarea din sărăcie.

Nu-i totul salariul mediu

Astăzi însă, lucrurile nu mai sînt atît de simple. Lumina şi căldura se scumpesc fără încetare. Mai degrabă am putea să socotim că unei familii îi va fi greu să aspire la o bunăstare decentă dacă nu-şi acoperă cu cel mult o treime din venit toate cheltuielile pentru întreţinerea locuinţei. Cu atît mai mult, în aceste condiţii, confortul e tot mai greu de asigurat fără credite bancare. Mai cu seamă casa. Cîţi români îşi permit să-şi facă însă o casă din venituri curente sau din propriile economii? Sau cîţi români îşi permit să-şi facă o casă cu credit de la bancă?

De fapt, puterea de cumpărare contează. Şi contează avuţia familiei. Pentru că, fără casă, nu cu 300 de euro pe lună, cît e acum salariul mediu în România, ci cu 500 de euro tot sărac eşti. Dar cu o gospodărie sănătoasă, cu vaci cu lapte, cu păsări, cu legume în grădină nu vei fi decît rareori sărac.

Sînt, în Romînia la început de secol XXI, şi cocioabe, şi oameni în mizerie, şi familii care n-au nici o şansă, oricît de mică, să primească de la vreo bancă nu un credit pentru o casă, ci măcar un credit de consum cu care să-şi îmbunătăţească viaţa de zi cu zi. E un fapt cert: nicăieri în zonele "cu umbră" nu vin băncile să deschidă umbrele şi să-i apere pe oamenii săraci de vremea rea. Nu-i ăsta rostul băncilor. Important însă e altceva: că la interferenţa zonelor luminoase, aflate în extindere, cu cele întunecate, e tot mai mare şansa bunăstării. Aici, în aceste zone – care, departe de a fi închise, sînt deschise, în sensul că mulţi săraci sînt absorbiţi în clasa de mijloc – cresc posibilităţile pentru nenumărate familii ca din veniturile curente să-şi finanţeze în bună parte cheltuielile curente, în timp ce banii pentru case şi pentru bunuri de folosinţă îndelungată să-i împrumute de la bănci.

"Cum", şi nu "Cînd", aceasta-i întrebarea...

Nu trăim doar ca să consumăm. Dar consumăm ca să trăim. Iar ca să putem consuma, ţinînd seamă de nevoi, de plăceri şi de capricii, că doar oameni sîntem, sînt cerute două condiţii. Ambele esenţiale.

Prima: să cîştigăm bani. Desigur, bani sănătoşi, scoşi din muncă performantă, cu care să acoperim cererea de consum.
A doua: să găsim pe piaţă o ofertă îndestulătoare, desigur diversificată. Ofertă care să corespundă cererii noastre de consum.
Fără cele două condiţii, care să fie îndeplinite simultan, cercul consumului nu se închide. Putem să avem bani, chiar foarte mulţi, dar să rămînem cu ei în buzunar (sau în contul de la bancă) dacă oferta pieţei este neîndestulătoare. Sau necorespunzătoare structural şi calitativ.

Un lucru e cert: românii, cu excepţia unor categorii înstărite, încă nu trăiesc bine. Iar clasa de mijloc, de care societatea românească are nevoie ca de aer, e abia în formare. Mai avem de aşteptat pînă cînd clasa de mijloc va fi, pentru economia noastră, un motor performant care s-o împingă înainte.

Cînd vom trăi altfel? Nu ştiu! De altfel, nici nu cred că aceasta e întrebarea: "Cînd?". Ci cu totul alta: "Cum?". E imposibil astăzi să prezicem cu exactitate nu ziua sau luna, ci măcar anul în care vom trece pragul către un alt nivel de viaţă, adaptat standardelor moderne. În schimb, e posibil să învăţăm temeinic cum să ne grăbim, chiar dacă încet, ca să prindem trenul bunăstării. Prima condiţie fiind încetinirea inflaţiei. Puterea de cumpărare, în ţară, creşte pe măsură ce scade inflaţia.