Mai bine mai devreme decât mai târziu

Adeseori, în anii de creştere economică, începând cu 2000, societatea românească s-a confruntat cu situaţii ce ne trezesc, astăzi, stări nostalgice. Se adunau mulţi  bani, chiar prea mulţi uneori, cererea de consum copleşea oferta şi piaţa se deregla.

Economia avea la dispoziţie, ce-i drept, un ciocan cu care îi dădea în cap cererii: inflaţia. Banii consumatorilor erau aspiraţi până se ajungea la  un nou echilibru între cerere şi ofertă. Numai că acest ciocan, în condiţiile în care, treptat, inflaţia s-a transformat în dezinflaţie, şi-a mai pierdut din putere. Greul revenea Băncii Naţionale, care era nevoită să adune supralichiditatea din bănci.  

Exista alternativă? Una teoretică: pompa de oxigen pentru ofertă. Stimulând, deci, producţia de bunuri şi de servicii. Producătorii ar fi fost puşi în situaţia de a produce mai mult, mai bine şi chiar mai ieftin. Aceasta ar fi fost calea cea mai sigură spre bunăstare.

În realitate, nu excesul de bani ne sufoca. Ne sufoca penuria de mărfuri şi de servicii şi ne mai sufoca puţinătatea bonităţilor companiilor şi populaţiei, motiv ce făcea să se adune în bănci un consistent surplus de lei şi de valută. Păcatul era vechi. În anii ’90,  inflaţia ajunsese un fel de înlocuitor de productivitate, eficienţă şi competitivitate. Marile întreprin­de­ri de stat au stins motoarele competiţiei economi­ce şi au aprins un singur bec: preţul. Au umflat pre­ţurile, făcând inflaţie, şi aceasta pentru că n-a avut loc o relansare puternică a producţiei industriale şi nici nu era previzibil prea curând un astfel de salt. Privatizarea, deşi a fost accelerată, n-a atins punctele nevralgice ale economiei naţionale. Iar restructurarea nu a fost decât parţial urnită din loc. Totodată, a crescut puterea de cumpărare, fără ca oferta internă de bunuri şi servicii să fi făcut saltul dorit.

Neputinţa multor agenţi economici de a realiza produse competitive, care să fie căutate pe piaţa internă sau la export, a fost mult timp suplinită de înţelegeri oculte între întreprinderi privind "vânzări" cu plata amânată la nesfârşit către parteneri interni. În acest fel, a fost întreţinută iluzia că întreprinderile în cauză ar avea piaţă. În condiţiile agravării blocajului financiar, iluzia devenise justificarea ca aceste întreprinderi să producă. Adică să-şi menţină personalul, să-şi păstreze schemele ma­nageriale hipertrofiate, să primească credite şi... să dea impresia că reformele mai pot fi amânate. Fără o întoarcere rapidă a tuturor acestor întreprinderi, cu 180 de grade, din poziţia cu spatele la piaţă în poziţia cu faţa la piaţă, într-un climat competiţional, nimeni nu le putea însă spune românilor când se va schimba în bine viaţa lor.

Anii 2000 ne-au arătat de unde poate să vină salvarea: piaţa liberă. A fost însă greu înţeles faptul că piaţa nu este doar un spaţiu de comerţ. Ci un spaţiu cultural. O agora şi că, în esenţa ei, cultura de piaţă începe cu adevărul costurilor de fabricaţie. Un pas care cere mai multă muncă, mai multă competenţă şi concurenţă la sânge. Sau, în caz contrar, restrân­geri de activitate, disponibilizări de personal, închi­deri de fabrici, falimente. Scopul suprem fiind ade­vărul eficienţei. Pentru că numai eficienţa va pune în prim-plan nu munca în sine, fapt adeseori nesemnificativ, ci recunoaşterea muncii de către piaţă.

Societatea românească n-a reuşit, în anii de creştere economică şi de explozie a creditelor şi a consumului, să înveţe bine această lecţie. Va fi nevoită s-o facă acum, în vremea crizei, şi cât mai repede. S-o facă, desigur, mai bine mai, devreme decât mai târziu.