Strategia împotriva inundaţiilor, luată de viitură

În ultimele zile, peste zece localităţi din judeţul Covasna au fost lovite de inundaţii după ce râul Olt şi-a ieşit din matcă. Au fost afectate câteva sute de hectare de terenuri arabile, fâneţe şi locuinţe, iar 300 de persoane fuseseră evacutate până ieri. Şi judeţul Braşov se confruntă cu inundaţii, dar aici au fost afectate doar două comune. Potrivit informărilor, joi la orele prânzului, apele Oltului începuseră să scadă uşor, dar riscul cedării unor baraje era încă foarte ridicat. Toate aceste dezastre sunt deja parte din normalul vieţii de român. Nu ne mai punem întrebarea „Ce facem să le prevenim?”. Ne întrebăm doar „Când ne vor lovi?”.

Autorităţile de la toate nivelurile, în frunte cu ministrul de Interne şi cel al Apelor şi Pădurilor, s-au dus în judeţul Covasna să vadă cu ochii lor dezastrul provocat de furia naturii şi de nepăsarea celor care sunt plătiţi să prevină astfel de evenimente. Poate nu stiţi, dar România are încă din 2010 o strategie naţională de luptă împotriva inundaţiilor. În perioada 2010-2013, s-au elaborat 11 hărţi de hazard, care ar trebui să ofere informaţii punctuale despre zonele inundabile. Specialiştii au identificat 357 de zone cu risc semnificativ de inundaţii pe care le ţin sub monitorizare, fiind identificate şi prioritizate circa 2.600 de măsuri, care trebuie realizate în perioada 2016-2021. Cu toate acestea, valoarea pagubelor provocate de inundaţii începând cu anul 2004 a fost evaluată la circa patru miliarde de euro, reprezentând 2,7% din Produsul Intern Brut anual.
17,46 miliarde de euro ar costa aplicarea măsurilor cuprinse în strategia de luptă împotriva inundaţiilor.

În România, sunt aproximativ 2.000 de baraje mici şi 10.000 kilometri de diguri, majoritatea de pământ, cu rol în apărarea populaţiei împotriva inundaţiilor. Cât de rezistente sunt, aflăm la fiecare inundaţie mai serioasă, deşi avem şi o lege pentru siguranţa digurilor (Legea 259/2010 republicată), dar şi o comisie specială pentru siguranţa lor (Comisia Naţională pentru Siguranţa Digurilor-CONSIDIG), chiar şi un registru al digurilor.

Legea 259/2010 a fost republicată în 2014, dar normele ei de aplicare au apărut abia în 2016. Trecând peste acest mic amănunt, inventarierea acestor construcţii făcută de către Administraţia Naţională Apele Române a scos la iveală lucruri incredibile.

Din cele 2.000 de baraje mici, 699 nu îndeplineau condiţiile pentru a fi autorizate, iar 70 de baraje nu aveau un proprietar şi nimeni nu răspundea de ele.

Deşi la capitolul legislaţie suntem beton, cu practica stăm încă prost. Nu de puţine ori, lucrările de supraînălţare a digurilor au fost făcute de mântuială de firme care au pus mâna pe contracte chiar prin încredinţare directă, ocolind licitaţiile. Pe de altă parte, nici Administraţia Naţională Apele Române nu se omoară cu munca. Mulţi primari ale căror localităţi au fost inundate de-a lungul anilor s-au plâns că cei de la Ape nu construiesc diguri şi nu lărgesc albiile apelor, deşi încasează bani frumoşi din taxele percepute operatorilor economici şi din subvenţii de la stat.