Ediţie cenzurată. Rămân… o doamnă!

În televiziune, cel mai greu este să nu fii subiectiv. Vă puteţi imagina: este simplu să-i zâmbeşti cuiva care chiar îţi este drag. Afirmaţia “îl admir pe omul acesta” este credibilă, când spui adevărul. Nu sunt actriţă. Sunt jurnalistă. Ştiu să fiu o gazdă bună. Ştiu să-i respect pe cei din jur. Mi-e greu să ascund adevărul. Uneori invitaţii mei mă jignesc: prin atitudine, vorbe neinspirate, lipsa punctualităţii, mofturi. Eu trebuie să-i respect. Este obligaţia mea, să-i pun maxim în valoare. Distracţia pe vremea mea nu este o emisiune de investigaţii şi dezvăluiri jurnalistice. Nu trebuie să demasc pe cineva. Şi nici nu este o emisiune proprietate personală. Nu pot să chem invitaţi exclusiv pe gustul meu. Îmi cenzurez reacţiile negative, îmi cenzurez gusturile. Asta nu înseamnă că este o emisiune cenzurată. Ce se face sau ce se spune, rămâne acolo. Necenzurat. Cu o excepţie. Ediţia aceasta.

Lucrurile obişnuite se desfăşoară… obişnuit. Merg la garderobă. Trebuie să-mi aleg ţinuta. Oare ce mi-a mai pregătit Amir de data aceasta? O rochie, animal prinţ. Mă duc la machiaj. Sunt gata. Invitaţii au venit. Atmosfera e veselă.

Dăm drumul înregistrării. Pe canapeaua din dreapta stau Diana Matei şi Silviu Biriş. Pe cealalată canapea, Florentina Raiciu şi Cristi Stânciu. Toată lumea intră în joc. Se râde non-stop. Silviu şi cu Diana trebuie să mimeze turbosuflanta. Nu prea le iese. Silviu încearcă să mimeze litera ”T”. Îşi da palme peste cap. Degeaba… Atmosfera se încinge când Florentina, la sfârşitul jocului, îl învăţă cum se face “profesionist”. Îl ia în braţe şi se lipeşte strâns de el: “Aşa se mimează… căldura”. Pe Silviu Biriş îl trec transpiraţiile.

Ce frumoasă e Florentină Raiciu! Nici nu ştie ce o aşteaptă. Trebuie să recunoască gustul unor “mâncăruri”. Legată la ochi. Cristi Stanciu urmează să o hrănească cu linguriţa. Noi râdem: ce tare îi tremură mâna! Cu siguranţă nu are copii.

Am pus la cale probă cu multă grijă. Am bântuit prin magazine în căutare de mâncare pentru copii. Am cumpărat trei borcănele. Nu ştiu cum de mănâncă micuţii prostiile acelea. Vă garantez: sunt groaznice. Am ales unele amestecuri care nu sună bine nici pe etichetă: orez cu peşte, pasirate (o pastă albicioasă, care miroase respingător), cartofi cu pui rotisat, evident, pasirate (un amestec gălbui, inform, total neatractiv) şi morvov cu măr şi pişcot (un pic mai bun la gust, dar cu un aspect maroniu, chiar neindicat asocierii cu noţiunea de mâncare).

Sigur că Florentina Raiciu nu ghiceşte primul amestec. Se strâmbă. Se roagă de noi să-i dăm ceva mai bun. Poate ceva dulce. Sigur, sigur…. Păcăleală… Nu ghiceşte nici al doilea amestec… A treia oară e cu noroc: identifică un singur ingredient – mărul.

Au pierdut probele, dar au câştigat puncte la capitolul umor şi autoironie.

Totul a ieşit cum nu se poate mai bine. Caseta intra în montaj. Nu pentru că e nevoie de artificii sau tăieturi. Pentru inserarea elementelor grafice. Îmi sună telefonul. E producătoarea mea, Carina. Ca de obicei, a vizionat materialul de patru ori. Să fie sigură că totul e perfect. Că nu a scăpat nici o greşeală. Săritură peste ax. Ieşirea vreunui invitat din lumină… “Mamă, ce am mai râs, îmi spune la telefon. Ediţia e foarte bună, dar nu mi-am mai amintit, se întrerupe un pic să-şi recapete suflul. Nici tu nu o să-ţi aminteşti. Am vizionat imaginile iar şi iar, ultima oară m-a izbit… l-am întrebat şi pe editorul de montaj dacă a văzut… ha, ha, ha… era să cazi de pe marginea canapelei. E drept,te-ai redresat repede. Parcă eşti argint viu. Acum eşti aici, acum eşti acolo. Până la urmă tot o să cazi. De-a binelea. Ha, ha, ha. Şi ce joc de picioare ai avut! Am tăiat scenă la montaj!” “Cum aşa? o întreb, de când rescriem noi firescul?” “De când ţi se văd… desuurile. Trebuie să am grijă de tine. Doar eşti o doamnă! Frumoasă mea!”, râde Carina. Râd şi eu: “Un singur lucru mă interesează: ce zici, desuurile erau frumoase?” Carina se sufocă de râs:”Ai înnebunit!?”

Va sună cunoscut? Distracţia? Emisiunea? Joc de picioare? Canapea? O doamnă?