55 de ani de la moartea lui Constantin Brâncuşi

Constantin Brancusi s-a urcat binisor pe spatele Pasarii Maiastre la 16 martie 1957 si a zburat acolo unde formele sunt pure... Nedumerirea noastra a celor ce ne chinuim sa-l intelegem e cum a ajuns el sa faca aici pe pamant formele pure? Cum a putut sa faca piatra, bronzul, marmura sa zboare, sa tipe, sa cante, sa se unduiasca?

"Multe si stufoase probleme le pui oamenilor, Constantine... Tu cum te-ai defini? Ce esti?" Si Brancusi spuse: "Toti ma cauta in complicat. Eu locuiesc in simplu... Problema e la mintea cocosului....? (...) Sunt oul lui Columb..." – dialog cu Camil Ressu, la Paris.
"Brancusi a fost un mister de om" – Milita Petrascu.
Ce fiori trebuie sa fi trecut prin inimile celor care intrau in atelierul lui din pretentiosul Paris, atelierul in care incercase sa-si creeze spatiul pur si util al unei case taranesti.
"A intra in atelierul lui Brancusi era ca si cum ai fi patruns intr-o alta lume: culoarea alba napadea pana si cuptorul de caramizi, facut de insusi Brancusi, si hornul, fiindu-i accentuata pe alocuri de cate un butuc de stejar cioplit cu barda ori cu razele metalice auirii ale vreunei forme dinamice si polisate, asezate pe un piedestal. In atelier nu se afla nici un obiect care sa provina din magazine: nu existau nici scaune, nici mobile (Brancusi evita mobilele prea comode, spunand ca «prea mult confort te predispune la lene si iti fura din energie». (amintiri ale Militei Petrascu)...) Un cilindru de ghips dur si alb, cu un diametru de doi metri, infipt in pamant, folosea drept masa, iar cateva trunchiuri de copaci gaunosi – drept banci; pe ele erau azvarlite perne mici, facandu-le astfel mai placute".
"In atelierul lui Brancusi am avut sentimentul minunat al vesniciei." (Barbara Hepworth)
Brancusi a fost un mister de om... Constient de va­loarea lui inca din copilarie, a facut orice sa ajunga sa fie el insuti, sa creeze ca el, nu ca altii.
Ultimele zile ale lui Brancusi? "... de-a latu lavitei, proptit cu spatele de perete, statea un fel de Mos Craciun; nemiscat, cu bratele de-a lungul trupului, cu picioarele-i atarnandu-i grele... Frumos, cu fata imbujorata, cu barba zvacnind in sus, alba, cu reflexe roscovane.... Statea intr-o nemiscare totala. Era indiferent? Asa parea, dar ochii ii umblau de colo-colo. Malitiosi, iscoditori, mobili, ne priveau. Mai mult: ne pipaiau parca (...)" (amintirile lui Eugen Jebeleanu)
"In ziua de 16 martie 1957 Brancusi spuse: «Sunt in fata perdelei celei negre. Nimic nu ma mai intereseaza. Vreau sa mor. (...) Stiu ca mi-a sosit clipa cea de pe urma. Da! Viata omului e scurta daca privesti inapoi. Dar e o greseala sa faci asta. Timpul nu inseamna nimic – este nimic. Ceea ce ai facut e important.
Si aici – era prea slabit pentru a-si intoarce capul sau ridica mana – aici e munca mea, aici sunt sculpturile mele. Le-ai vazut pe toate. Mai uita-te o data la ele, le parasesc acum. (Rase usor). Dar nu pot sa le parasesc de vreme ce ele sunt eu. Da, da. Sunt eu. Du-te si uita-te la ele. Ma vei vedea pe mine, pe Constantin Brancusi, acolo. Iti vor vorbi chiar cu vocea mea. Iti vor spune gandurile, sentimentele mele.» Inchise apoi ochii. Pentru totdeauna."
Poate ca a regretat ca moare pentru ca, asa cum recunostea, ii era dor de tara. Privea mult albumele cu fotografii din locurile natale.
Dar Brancusi (19 februarie 1876 – 16 martie 1957) a trait si a lucrat cu bucurie. Spunea "Viata mea nu a fost decat o insiruire de evenimente minunate".
Una dintre cele mai mari minuni este ca ne-a lasat noua Ansamblul de la Targu Jiu, a lasat lucrarile sale care "au imbogatit intreg Universul", dupa cum spunea Eugen Jebeleanu, si ne-a mai lasat bucuria sa putem spune: Constantin Brancusi este roman.
NR: citatele au fost preluat din volumul "In cautarea lui Brancusi", de Dumitru Daba