79 de ani de la moartea Annei Brâncoveanu de Noailles

Sa spuneti cat de mult am iubit natura, din ale carei elemente unul eu am fost..." Asa i-a cerut unui prieten sa spuna despre ea dupa ce nu va mai fi.

Poeta franceza de origine romana Anna Brancoveanu de Noailles, contesa de Mathieu, membru al Academiei Romane, a murit la 30 aprilie 1933. Era considerata "cel mai mare poet pe care secolul al XX-lea l-a produs in Franta si poate in Europa" (revista Time).

Se nascuse la 15 noiembrie 1876, la Paris. Tatal sau, Gregoire Bassaraba de Brancovan (fiul ultimului domnitor al Tarii Romanesti), amenajase in casa sa pariziana o sala dedicata stramosilor valahi ai familiei. Figura centrala era, bineinteles, Constantin Brancoveanu. Asa ca nu a fost straina de radacinile sale. Ceea ce avea sa remarce mai tarziu Nicolae Iorga: Anna Brancoveanu de Noailles "aduce genial acordurile misterioase ale sufletului nostru intr-una dintre cele mai mari literaturi ale lumii".

Anna incepe sa scrie poeme la doar 13 ani, iar primul se intituleaza "Sommeil eternal". La 1 februarie 1898 debuteaza in prestigioasa Revue de Paris, in care va publica astfel ciclul de poeme "Litanies" – "Litanii". In 1901 ii apare volumul de debut "Le Coeur Innombrable" – "Inimi fara de numar in una", primit ca o revelatie.

Anna de Noailles, Martha Bibescu, Elena Vacarescu. Cele trei uimitoare minti feminine romanesti, verisoare, care ne-au reprezentat si au stralucit in Europa la inceputul secolului al XX-lea. Zoe Dumitrescu-Busulenga. Spunea: "(...) Voit sau nevoit li s-au dus pasii pe taramuri straine, au intrat in conexiuni noi de viata si de cultura, au scris opere intr-o limba care nu le fusese materna, dar le devenise adoptiva, si au ramas in istoria culturii franceze, si nu mai putin a celei romanesti. Contesa Ana de Noailles, nascuta din neamul vechi al Brancovenilor, a incercat o imersie totala in universul galic in care a intrat prin casatoria cu contele Mathieu de Noailles. Aceasta femeie frumoasa, mandra, cultivata a patruns si stralucit cu usurinta in cele mai exclusiviste saloane ale aristocratiei franceze(...) Intre poetii francezi ai timpului, Ana de Noailles ramanea romanca, si ca atare o consemneaza toate istoriile literare in care laureata Academiei franceze (pentru volumul «Le Coeur Innombrable» – 1901) nu-si gaseste ascendenti, ci doar afini".
Aceasta premiere din partea Academiei franceze este laudata de marele si iubitul sau prieten Marcel Proust intr-o scrisoare trimisa Annei imediat ce a auzit vestea. "Doamna,/ Va scriu cuvantul acesta mic pentru a va spune marea mea bucurie ca ati primit premiul si mania ca doi poeti de care nu ajung sa-mi amintesc numele v-au furat pe jumatate, ca n-ati fost incoronata decat intre acesti doi talhari. La fel a fost si soarta lui Christ. Posteritatea a uitat numele celor doi talhari (anticipez in ceea ce-i priveste pe cei doi ai dumneavoastra ignoranta posteritatii); si numele lui Christ este nemuritor.(...) In consecinta, nu e vorba de un premiu al Academiei (…), ci de o Academie mai presus de aceea care-i numara pe cei patruzeci, Academie in care se afla o singura persoana – dumneavoastra sunteti. Academia aceasta se afla in gustul nostru.(...) La picioarele dumneavoastra, Doamna, Marcel Proust."
"Gustul nostru". Marcel Proust nu s-a inselat. Scrierile Annei ( romanele – "La Nouvelle esperance", "Le Visage emerveille", "La Domination", volumele de versuri – "Les Eblouissements", "Les Vivants et les Morts", "L’Honneur de suffrir" s.a) au avut mare succes. In 1932 publica "Le livre de ma vie" (in care aminteste si o scurta sedere in tara stramosilor sai), pregateste Derniers vers et Poemes d’enfance, dar aceasta ii va aparea postum.

In "Cartea vietii mele" spunea: "Ma simt inutila, dar de neinlocuit..."

din volumul "Cinstea de a suferi"
XLIII
O, daca-n moarte duhul, nu carnea-r fi mai tare,
As sti, cu mine cata iubire va dispare.
De-ar flutura pe langa sarmana mea troita,
As sti ce ganditoare si dulce porumbita
Sub glie si sub bolta cantarea si-a sfarsit.
M-as inchina la trupul acesta prabusit –
Delir si minte-n dansul fusesera-nfratite.
Mi-as asculta-n tarana, iar, coardele-amutite,
Si as vedea cum seara miresmele isi pune
Pe-o inima cum alta mai dulce nu-i pe lume!

CVI
Ce-i viata? Sa rabzi poate o zi si alta oare?
Odihna, plictiseala, pot ele-ndestula?
Cine-si doreste ochii apostolilor care,
Stersi, il jeleau pe zeul ce valul-l despica?

Ne-ncanta doar speranta, a viselor minciune,
Si dragostea, agila in inimi patrunzand;
Fremetator orgoliul sau voluptatea, cand
Da, muzicii asemeni, fagaduinti nebune!