“Astăzi e ziua ta...”: Alexandru Dabija

Apreciatul regizor Alexandru Dabija împlineşte astăzi 53 de ani.

Printre distincţiile ce i-au fost acordate de-a lungul carierei se numără Cel mai bun spectacol pentru “Chiriţa” (1985), Premiul criticii pentru cel mai bun regizor al spectacolului “Taifunul” (1988), Cel mai bun spectacol acordat în cadrul Galei UNITER pentru “Orfanul Zhao” (1995). Apreciatul regizor Alexandru Dabija împlineşte astăzi 53 de ani.

Alexandru Dabija, nepotul ac­to­rului Benedict Dabija, a fost conside­rat, încă din facultate, de către colegii săi de generaţie un fenomen: a debutat în 1976, la Teatrul Tineretului din Piatra-Neamţ, cu “Răfuiala”, după Ph. Massinger, obţinând premiul pentru cel mai bun regizor al anului. Avea 21 de ani. După ab­sol­vire a fost repartizat la Teatru din Piatra-Neamţ, care era, la vremea aceea, după Teatrul Bulandra, cel mai important din ţară. La Piatra-Neamţ şi-a încercat, încă de la început, puterile cu titanii: Shakespeare (“Cum vă place”) şi Caragiale (“O noapte furtunoasă”). Montează la Iaşi un spectacol de referinţă cu Chiriţa. Urmează o nouă etapă importantă, când se mută în Bucureşti, unde lucrează la Teatrul Nottara “Vicleniile lui Scapin” (1982), un spectacol care s-a jucat 15 ani. Are o carieră plină, care numără peste 40 de spectacole de teatru în peste 30 de ani de acti­vitate. Şi numeroase premii...

“Am 53 de ani şi folosesc limba română. Încerc să mă îngrijesc în ambele ipostaze. Meseria mea este teatrul şi vo­ca­ţia pentru această meserie a fost ab­so­lută. Am credinţa că tot ceea ce spun public poate fi cuiva de folos, oricât de intim ar fi gândul exprimat. A-ţi face treaba cu pasiune e mult mai uşor de declarat. Lumea modernă ne obligă din ce în ce mai violent să jucăm roluri de oameni pasionaţi. Convingerile noastre cele mai profunde sunt din ce în ce mai ascunse, bruma de viaţă spi­rituală este declarată afacere privată şi interzisă agorei, aşa că... ce rămâne? Un spectacol continuu, o panaramă frenetică cu flecăreala tembelă drept text. De ce să mai mergi la teatru? Ei, pentru a parti­cipa, rar, la clipe de emoţie ade­vă­rată, nu? Jucaţi-vă puţin cu vorbele actor, teatru, regizor, cortină... Ve­deţi cum sunt folosite din ce în ce mai des. Nu vreau să mai vorbesc des­pre teatru. Nu am cum să vă spun ceva ce nu ştiaţi deja. Aveţi grijă la roluri, nu trebuie să le jucaţi chiar pe toate aşa cum vi se dau. Sunt o grămadă de regizori proşti, protestaţi! Despre vârstă: acum nu foarte multă vreme un om la cincizeci de ani era la capătul vieţii; astăzi este în floarea vieţii şi în curând, mai curând decât credem, va fi în plină tinereţe. Mi se pare uşor caraghioasă încăpăţânarea cu care vrem să ne prelungim bătrâneţea neputincioasă, ca şi preocuparea arţăgoasă pentru propria posteritate. Pace şi înţelepciune, oameni buni!”

Confesiuni

“Convingerile noastre cele mai profunde sunt din ce în ce mai ascunse, bruma de viaţă spirituală este declarată afacere privată şi interzisă agorei, aşa că... ce rămâne? Un spectacol continuu, o panaramă frenetică cu fle­că­reala tembelă drept text”

Alexandru Dabija, regizor