Prof. dr. Alexandru Oproiu, formatorul şcolii moderne de gastroenterologie şi hepatologie din România, îşi sărbătoreşte mâine ziua de naştere. La mulţi ani!
“Mulţi, foarte mulţi dintre cunoscuţii şi prietenii mei mi-au spus că această aniversare trebuie sărbătorită dacă Pronia cerească mi-a dăruit 8 decenii de viaţă, atunci să mulţumesc pentru acest dar, dar şi să mă bucur împreună cu amicii. În realitate, nici nu ştiu dacă această aniversare calendaristică este într-adevăr un motiv de bucurie. Mai importantă este vârsta biologică care constituie de fapt şi motivul pentru care sunt invidiat: puţinii ani pe care îi mai am până a trece dincolo. Trebuie însă să mă bucur că am reuşit să trăiesc şapte decenii în secolul XX şi să acopăr primul deceniu al mileniului trei. Fără a fi meritul meu, am trăit şi văzut multe. În al doilea război mondial am fost spectator, dar am participat fizic şi emoţional la două schimbări de 180 de grade ale sistemului politic şi social. Este o experienţă de viaţă unică şi formidabilă a generaţiei noastre.
Cum poţi uita şocul pe care l-am avut atunci când, adolescent fiind, am văzut soldaţii sovietici «eliberatori» cu ceasuri deşteptătoare care atârnau legate cu sfoară de gâturile lor. Şocul a fost argumentat (mărit) de faptul că brusc am devenit din popor de gintă latină un popor slav şi «sclav». Dintr-o dată poliţia a devenit «miliţie», asistenta medicală «felceră», iar părinţii care judecă astăzi comunismul au venit pe tancurile sovietice direct din nomenclatorul lui Stalin şi ne-au obligat să scriem cu «î» în loc de «â», pentru a deveni mai slavi. Dar şocul 23 august 1944 a trecut şi a urmat o jumătate de secol de muncă asiduă în facultate, biblioteci, spitale şi amfiteatre din care peste zece ani – 3.783 de zile – am făcut gărzi.
Generaţia mea de medici s-a alăturat celorlalţi intelectuali români şi împreună, fiecare în domeniul lui de activitate, au creat şi valori spirituale cu care se pot mândri. Au ales alternativa de a îmbogăţi arta şi literatura şi de a construi edificii şi obiective care vor dăinui peste ani: metroul Capitalei, Palatul Parlamentului, Sala Palatului, baraje, hidrocentrale, fabrici şi uzine. Vânzarea şi distrugerea acestora au constituit sursa de îmbogăţire a actualilor miliardari autohtoni care conduc acum România direct sau prin interpuşi. Am fost bucuros în decembrie 1989 şi plin de speranţe.
Am devenit însă trist, pentru că tot ce s-a creat în ţara mea în decursul timpurilor – civilizaţia, cultura, şcoala, instituţiile statului, morala individuală şi colectivă se distrug într-un ritm rapid. Mă întristează că totul se întemeiază pe triumful mediocrităţii, imposturii şi corupţiei care au devenit unicile criterii de selecţie şi promovare în ţara noastră. Rămân însă optimist pentru că neamului nostru i-au rămas credinţa şi Biserica, valorile care în decursul veacurilor ne-au binecuvântat şi ne-au mântuit.”