Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Sa fii actor inseamna sa muncesti, sa te zbati, sa te consumi si pe scena sa iasa ca si cum n-ai pregatit nimic de genul acesta. Sa iasa ca si cum ai trai o intamplare a omului de pe strada. E greu pana descoperi meandrele din adanc ale personajului, pana sa desenezi si sa te deprinzi cu masca, mimica, cu gestul si cu atitudinea lui. De aceea nu oricine are aceasta vocatie. Alexandru Repan face parte din acei artisti cu har. Are puterea, forta si rezistenta de a crea nenumarate individualitati distincte. Nu face parte dintre aceia care pretind ca publicul este stapanul, dimpotriva. Crede ca artistul de pe scena este cel care trebuie sa domine. Alexandru Repan a implinit ieri 72 de ani. Jurnalul National ii ureaza "La multi ani!".
"Nu joc cum trebuie daca spectatorul nu cinsteste cum se cuvine reprezentatia"
S-a nascut la Bucuresti, pe Strada Pache Protopopescu, colt cu Popa Nan, in apropierea Liceului "Mihai Viteazul" si a scolii de fete Notre Dame. A copilarit in atmosfera anilor ’40, vremuri naprasnice de care la varsta sa nu era constient. Jucaria perfecta a fost o trotineta cu rulmenti, care facea un zgomot ingrozitor. "Ai mei nu au avut nici un fel de legatura cu arta, cu scrisul. In schimb au iubit teatrul. M-au dus la teatru de mic. Ce-i drept, mama – fiind, intr-adevar, foarte frumoasa – cochetase, in tinerete, cu gandul de a se dedica scenei. Iubirea ei pentru teatru mi s-a transmis chiar de la nastere", spune Alexandru Repan intr-un interviu. Pe la 14 ani a vazut "Othello", cu Emil Botta in rolul principal, de 14 ori, invatase replicile de dinafara, le visa chiar. "La capatul bulevardului Pache Protopopescu, acolo unde bulevardul se intalnea cu strada Matasari, era cinematograful Pache. Mai tarziu s-a chemat cinema Popular. Patroana cinematografului era mama unui copil cu care ma jucam eu. Si asa se facea ca amandoi intram dimineata, pe la 10, in sala de cinema si mai ieseam de-acolo abia spre seara, pe la 6, spre disperarea parintilor mei. Vedeam cate un film de sase ori. La dorinta mamei, am dat la Facultatea de Istorie. Am intrat din primul foc. Am terminat studiile in toata regula, cu examen de stat cu tot. Odata ispravite studiile de istorie, in 1961 m-am prezentat la examenul de admitere la Institutul de Teatru. In comisie erau personalitati care te faceau sa simti cum ti se taie picioarele, Mony Ghelerter, Alexandru Finti, Ion Fintesteanu, Beate Fredanov. Am intrat din primul foc, cu o schita de Caragiale, «Amicul X». Si un sonet de Eminescu. In clasa Mony Ghelerter – Zoe Anghel. In seria noastra au fost Ruxandra Sireteanu, Emil Hossu, Melania Carje, Peter Paulhofer, Stefan Sileanu, Olga Bucataru, dar si Andrei Serban, Alexandru Bocanet, care dupa primul an au plecat la Regie."
In 1968 este invitat de Horia Lovinescu sa joace la Teatrul "Nottara", unde era director. Intalnirea cu acesta a insemnat o cotitura in viata lui Alexandru Repan. "Am avut norocul sa joc cu nume mari, de prima marime ale teatrului si filmului romanesc. Inveti, ca spectator, de unul singur, fara dascali de specialitate, fara cursuri si conferinte, doar venind la teatru. Odata intrat in sala, dobandesti deschiderea necesara pentru a participa la actul teatral. Astfel primesti mesajul piesei. Pentru mine, piesa fara mesaj nu exista.
N-am acceptat niciodata sa joc in montari de divertisment. Si nu joc cum trebuie daca spectatorul nu cinsteste cum se cuvine reprezentatia, daca nu ne cinsteste pe noi, comedienii.
Am tinut mult si tin la «Craii de Curtea Veche». Se adreseaza unui numar restrans de spectatori. M-am temut atunci, sa fiu sincer. Poate fiindca ma simteam dator fascinantului Mateiu Caragiale. El a fost intotdeauna in gandurile si inima mea, mi-a daruit unele dintre cele mai mari bucurii oferite vreodata de o carte. Tineam sa-i multumesc. Dar s-a intamplat un miracol. Lumea a venit. Sala a fost cu fiecare reprezentatie mai plina. Toti ascultau cu atentie incordata. Le sunt recunoscator."
Citește pe Antena3.ro
