Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Nu a acceptat compromisul în artă. În nici un spectacol aflat sub bagheta sa regizorală nu a intervenit absolut nimeni. Beatrice Rancea împlineşte astăzi 47 de ani.
Nu a acceptat compromisul în artă. În nici un spectacol aflat sub bagheta sa regizorală nu a intervenit absolut nimeni. Beatrice Rancea împlineşte astăzi 47 de ani.
"De la patru ani mama şi-a dorit să fac dans... aşa am început să studiez baletul clasic. În clasa a patra eram elevă a Liceului de Coregrafie din Bucureşti. După ce am absolvit am devenit solista Operei Naţionale timp de 12 ani. Au urmat anii studenţiei: un an la «Academia de Teatru şi Film» la secţia «Creaţie Coregrafică», apoi m-am mutat la Regie. Începînd cu anul al doilea spectacolele mele au fost preluate de teatru... Am început cu «Nunta» lui Cehov, piesă premiată şi preluată de televiziuni; am regizat în premieră naţională «Jocul de-a măcelul» (Eugen Ionescu), preluat de Teatrul Bulandra. Din anul al treilea am avut şansa să fiu primul student care a montat la Sala Mare, a Teatrului Naţional, «Romeo şi Julieta». Practic, examenele mele au fost spectacole în teatru profesionist. Am peste 30 de roluri pe scena Operei în producţiile de balet pînă cînd am fost nevoită să abandonez dansul din cauza accidentului. De la primul spectacol şi pînă în prezent, pentru că m-a ajutat Dumnezeu, şi o dată cu spectacolul «Cabaret» de la Teatrul Naţional de Operetă am 38 de producţii realizate. Peste 25 de apariţii la Televiziune, regizor al spectacolelor de modă, lansări de produse... Pot spune că am făcut tot ce mi-a plăcut, dar fără a face compromisuri. În artă nu există compromis, pentru că scena nu iartă pe nimeni. Cînd eram directoare la Teatrul Naţional din Constanţa am adus pe scenă mulţi actori tineri. Am angajat atunci 13 astfel de actori. Oamenii care îşi meritau rolul, aceia erau interpreţii. Erau studenţi din anul întîi sau doi care nu s-au întîlnit niciodată cu scena. Indiferent de risc, în momentul în care am crezut în ei, le-am dat şansa să joace în spectacole mari. O spun cu toată mîndria, pentru că sînt puţini regizori care riscă un proiect mare cu nişte oameni care nu garantează succesul. E foarte simplu să distribui actori mari, care îşi cunosc bine meseria şi, alături de ei, să creşti şi tu.
Din păcate, între teatre nu există competiţie. Nu contează cum arată, ce repertoriu sau ce actori au. Au fost piese elogiate sau premiate şi au avut cel mult 10-15 reprezentaţii. Altele au rezistat cu casa închisă ani de-a rîndul şi nu au fost băgate în seamă de nici un festival, de nici un concurs. Să vă dau un exemplu, care mă reprezintă: piesa «Romeo şi Julieta», o piesă în care nu a crezut nimeni. Cînd am montat-o eram studentă în anul al III-lea. În rolurile principale erau doi necunoscuţi: Romeo era student în anul al II-lea, iar Julieta nu făcuse niciodată teatru. Era practic o novice, care nu ştia ce înseamnă... heblu (întunericul de pe scenă). Pe scenă mă întreba: «Nu te supăra, ce înseamnă heblu?». Spectacolul reprezintă o dominantă a stagiunilor de după ’89, pentru că s-a jucat şapte ani la Sala Mare, a Teatrului Naţional, cu casa închisă. Este ideal să nu existe compromisuri, începînd de la direcţia teatrului şi pînă la Ministerul Culturii, primării sau ordonatori de credit ale teatrelor care susţin anumiţi regizori sau actori, indiferent dacă au sau nu chemare. Cînd teatrul se va apropia de sfera showbiz-ului, aşa cum este filmul şi regula va consta în punctele de rating, lucrurile vor sta altfel. Acum nu se pierde nimic. Banii există în continuare de la Minister sau de la cei care finanţează teatrele. Televiziunea nu-şi permite acelaşi lucru... cel mai mare actor, cel mai mare regizor dacă nu face rating, emisiunea este scoasă din grilă. Din acest motiv televiziunea este foarte importantă... într-un fel sau altul, ea înseamnă ritmul pe care îl cere omul de zi cu zi. Televiziunile au grijă de audienţă, sînt la zi cu tot ce se poartă în lume la nivelul ştirilor, emisiunilor şi aşa mai departe. Misiunea teatrului este să se adreseze omului, celui care consumă această artă. Altfel, faci teatru degeaba. Am învăţat de la Andrei Şerban, un mare regizor, că dacă teatrul nu îmbină artisticul cu comercialul, îl faci degeaba.
În momentul cînd am părăsit scena Operei, în ’90, nu m-am mai întors. Era un lucru mult prea dureros. Baletul a fost profesia şi dragostea mea, care s-a încheiat mult prea repede... După cincisprezece ani, am fost invitată să joc într-un spectacol ca interpret. Dacă mi-ar fi spus cineva că o să ajung să dansez, nu aş fi crezut. Nu credeam că am dus atîta timp dorul nemărturisit, nostalgia scenei şi emoţia de a fi interpret, nu regizor. M-am bucurat şi m-a încărcat foarte mult să revin pe scenă ca interpret. Şi acum îmi doresc să fiu mai mult interpret decît regizor. Cele două spectacole în care am jucat după 15 ani au fost «Dulce şi Amar» la Teatrul Naţional din Constanţa şi «Bal» la «Teatrul Naţional de Operetă» în coregrafia şi regia lui Yvette Boszik. Mi-a plăcut foarte mult să lupt pentru această meserie. Consider că toată viaţa este o luptă pînă trecem dincolo. Fiecare zi mi se pare o provocare, pentru că fiecare zi dată de la Dumnezeu este nouă... Nu ştii niciodată ce se va întîmpla. Omul sentimental este cîştigător pentru sufletul lui... în societate este un pierzător.
Îmi doresc să am foarte mult de lucru, pentru că sînt un om foarte activ. Vreau să mă bucur în continuare de relaţia pe care o am cu soţul meu. Am alături un om extraordinar, plin de umor, care mi-a acordat foarte multă atenţie. Foarte importantă în viaţa mea este mama, care, de asemenea, mi-a fost tot timpul alături. La fel şi mătuşa şi unchiul meu. Familia e foarte importantă pentru mine, sînt o familistă convinsă. Şi îmi mai doresc ceva: cei 25 de căţei ai mei să fie fericiţi şi sănătoşi." (Roxana Vintilă)
