Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Catrinel Dumitrescu a devenit actriţă într-o vreme în care actoria însemna meserie adevărată. De la profesorii ei a învăţat că în scenă, în film, ca şi în viaţă, esenţialul este să nu minţi, să nu te prefaci, că ai mai mult de dat, de fapt. Întâlnirea cu fiecare coleg pe scenă era nu doar o lecţie de actorie extraordinară, ci o lecţie de omenie. Limpede, cu un temperament bogat în nuanţe precum anotimpul în care a ales să vină pe lume, Catrinel Dumitrescu este o interpretă de mare sensibilitate, transmiţând mereu fineţe, fragilitate, sub coaja unei nebănuite puteri de expresie. Sunt nenumărate partiturile în teatru şi film cu care şi-a cucerit definitiv publicul, dar Catrinel Dumitrescu a lăsat şi o altă faţetă ascunsă a diamantului care este să iasă la iveală şi bine a făcut. Generaţiile pe care le-a călăuzit ca profesoară sunt multe, frumoase, demne şi au parcă un fel de aer nobleţe care te trage de mânecă, doar să le vezi. Greu şi-a lăsat paşii să o poarte pe drum iar, dar ceea ce ştie să facă perfect e să fie actriţă şi astfel se dăruieşte în fiecare seară publicului şi scenei. Catrinel Dumitrescu împlineşte astăzi 57 de ani. Jurnalul Naţional îi urează “La mulţi ani!”
Dragostea e cel mai important lucru pe care trebuie să-l ştie un om
“Nu e suficient să vrei şi să iubeşti teatrul... trebuie să şi poţi”
“Nici nu ştiu dacă eu am ales drumul acesta al actoriei. Dumnezeu m-a iubit şi prin îngerii lui m-au ajutat să fac ce-mi doresc. Am fost un copil dorit şi iubit, care a crescut în teatru. Nu ţin minte cum era când aveam şapte luni în burta mamei, şi ea juca în spectacolul «viaţa noastră» la teatrul din orăşelul meu de pe malul Dunării. Dar ţin minte când am deschis ochii ce mă impresiona la teatru: candelabrele strălucitoare, starea febrilă de sărbătoare înaintea fiecărui spectacol, zumzetul sălii care se auzea în difuzoarele din cabină, glasul regizorului tehnic care ruga publicul «să-şi ocupe locurile în sală», agitaţia cabinierelor cu costumele... (iubeam mirosul ăla de proaspăt călcat ce păstra izul de fard şi transpiraţie şi naftalină)... şi actorii preocupaţi, emoţionaţi păreau nişte gaze ce aşteaptă gongul care vesteşte ceasul de seară când vor dobândi puterea de a lumina feeric şi a deveni licurici. Teatrul îmi părea un spaţiu înălţat, transfigurat, sacru, magic... Sigur că ar fi mult prea mult de povestit, «destinul a lucrat în amănunt», cum ar spune Octavian Paler şi dacă tot eram pe acolo am fost când un paj, când o fetiţă. Apoi i-am întâlnit pe Anca şi Mircea Creţu, pe Tocilescu şi datorită lor am realizat că nu e suficient să vrei şi să iubeşti teatrul... trebuie să şi poţi. Ei m-au încurajat să încerc examenul la actorie... şi acum ţi-aş putea vorbi zile întregi despre dascălul meu Octavian Cotescu, de ale cărui vorbe «fiţi liberi, puilor» mi-e atât de dor. De la el am învăţat ca pe scenă se spune necondiţionat adevărul, că arta e senină, că vocaţia artistică e ceva ce ai înăuntrul tău de când te naşti şi trebuie să-i consacri toată viaţa fără să aştepţi nimic în schimb. De la el am învăţat să refuz drumurile uşoare să nu dau vina pe alţii şi să-mi asum eşecurile şi mai ales că teatrul se face cu dragoste şi încredere şi că noi, actorii, încercăm prin «arta noastră» să facem oamenii mai buni. Mă opresc... pentru că privind înapoi mă ustură ochii şi mi se strânge inima. De când am primit întrebările tale, stau în faţă cu o coală albă de hârtie, ne zgâim una la alta şi ne încăpăţânăm să rămânem tăcute. Şi timpul presează..., dar «cuvântul dat e datorie sfântă». Răspunsurile mele ar fi mult prea lungi şi întortocheate... pentru că mă porţi prin zone dragi: familie, începuturi, meserie, credinţă, prieteni, oameni dragi, natură. În concluzie, numitorul comun e dragostea pentru că dragostea e lucrul cel mai important pe care trebuie să-l ştie un om; să dai oamenilor ce vrei tu să primeşti de la ei, să ai încredere, să nu te prefaci că ai mai mult de oferit decât ai de fapt, să faci ceva nu să fi cineva, să nu răneşti. Aşa m-au învăţat părinţii mei. Cu lecţia asta am trăit.
Aşa că, de ziua mea, o să-i mulţumesc lui Dumnezeu pentru dragostea Lui şi o să-l rog să mă ţină în picioare doar atât cât pot să o fac cu demnitate; o să-I mulţumesc că m-a socotit demnă să-i stau alături celui mai bun om din lumea asta. Am să-L rog să mă ajute să uit valurile de ură pe care le-am simţit acut în ultimele două luni în privirile celor ce consideră că tot ce nu este comestibil trebuie eutanasiat. De ziua mea am să accept discriminarea, cinismul şi băşcălia celor pe care nu vreau să-i deranjez şi o să mă uit în ochii curaţi ai căţeilor mei, de la care iau zilnic lecţii de dragoste necondiţionată şi de loialitate.”
Citește pe Antena3.ro
