Astăzi e ziua ta, Dinu Săraru

“Simt că aparţin vârstei de 82 de ani”
Dinu Săraru îşi doreşte să nu rămână dator
La cei 82 de ani, pe care îi va împlini oficial pe 30 ianuarie, Dinu Săraru simte că nu mai este atât de liber şi este conştient că are datorii: “Sunt mai sufocat de activitate, sunt mai preocupat de proiecte şi mai disperat că nu-mi va ajunge timpul. Simt că aparţin vârstei de 82 de ani şi începe să-mi fie frică... Această perspectivă foarte mică îmi ia din libertatea de care aveam nevoie pentru a mă simţi puternic... În anul acesta vreau să-mi public cartea de memorii, care este gata ­ «Jurnalul unui personaj controversat», provocat de Vartan Arachelian (n.r. ­ un interviu de peste 400 de pagini). Memoriile sunt, de fapt, portrete ale contemporanilor mei. Portretele mă vor ajuta să mă răcoresc şi să-mi plătesc toate datoriile. Îmi dau seama că am multe datorii... Nu ştiu dacă sunt neapărat morale, dar există o morală în plata datoriilor (râde). Şi nu-mi doresc să rămân dator! Vreau să-mi termin şi cel de-al treilea roman al trilogiei «Ciocoilor», care se va numi «... sau Carnavalul nebunilor». Aşadar va mai avea un cuvânt înainte pe care nu-l pot dezvălui deocamdată, dar care exprimă foarte bine neputinţa de azi a clasei politice de a fi clasă politică şi de a fi doar ajutor de clasă politică. Dezvăluirea cuvântului lipsă, până la apariţie, ar da naştere la suspiciunea că romanul are o direcţie anume în ceea ce priveşte personajul principal. Pot doar să spun că personajul principal există şi nu mă identific cu el. Am pretenţii mai mari de la viaţă (râde)... Exprimă însă foarte bine epoca. Este vorba despre neputincioşii care nu ajung până la capătul drumului. Nu sunt ei cei care mână caii, dar sunt cei care ţin orbeşte de dârlogi. Vai de capul nostru, care suntem alegătorii!”
Domnul Săraru mi-a mărturisit că mai are, la sertar, trei poveşti ţărăneşti şi, dacă ar avea un curaj mai mare decât acela care îl ţine acum în viaţă, ar lăsa totul deoparte şi le-ar scrie, fiindcă merită să primească veşmântul unei cărţi. 
Cum se vede România prin ochii unui octogenar? “Fără program, fără ideal, fără perspectivă şi fără speranţă. Acum 30 de ani, speram ceva. Să dărâmăm ceva. Acum nu avem ce dărâma! A fost dărâmat tot ceea ce nu trebuia dărâmat şi ceea ce am putea noi dărâma este derizoriu. Iar lupta cu derizoriul este penibilă. Şi noi ne aflăm în faţa luptei cu derizoriul! Nu mai avem de mult sentimentul de Românie! Marea pierdere a societăţii este identitatea. N-am crezut că poporul român este atât de capabil de a se supune globalizării, care îl depersonalizează, aducându-l la nivelul culegătorilor de căpşuni pe plantaţii străine.”
Totuşi Dinu Săraru nu şi-a pierdut identitatea. “Da, aşa este. Dar sunt atât de puţini cei care nu  şi-au pierdut identitatea, încât devin ridicoli!”
Ce-şi mai doreşte “Ultimul ţăran din Slătioara”? “Să-mi păstrez luciditatea. Merg greu, cu bastonul, dar nu e nevoie să alerg, să fiu performant la cros. Însă mi-ar plăcea să fiu şi să rămân performant la crosul minţii! Să pot să particip cu luciditate la ceea ce se întâmplă în jurul meu. Şi îmi doresc să mai fac ceva! Am o puşcă nouă, Rizzini, cu care n-am apucat să trag încă şi mi-aş dori să merg la vânătoare de raţe. Cred că în clipa în care ar pica prima raţă, aş avea curajul să o iau de la început. Aş renaşte! Ce pot să-mi doresc mai mult?! Eu văd lucrurile mai mult în tragic, dar îmi permit şi perspectiva de a depăşi acest tragic, pentru că nu-mi plac înmormântările!”