“Astăzi e ziua ta...” - Florin Codre

“Mi s-a tocit total optimismul, dar, oricum, sper ca încet-încet să se aşeze lucrurile în România şi să mai fie nevoie de oameni şi de categoria mea...”, spunea maestrul Florin Codre. Astăzi împlineşte 65 de ani. La mulţi ani!

“Mi s-a tocit total optimismul, dar, oricum, sper ca încet-încet să se aşeze lucrurile în România şi să mai fie nevoie de oameni şi de categoria mea...”, spunea maestrul Florin Codre. Astăzi împlineşte 65 de ani. La mulţi ani!

“Restaurez monarhia, rînd pe rînd la Călăraşi, la Bucureşti. Să ne aducem aminte de monarhie! E frumos conceptul ăsta de monarh. E o chestie anacronică ceea ce fac eu, pentru că lumea vrea să descopere democraţia, eu vreau să descopăr monarhia. De la sculptură la sculptură, la cai, din nou la sculptură, la oameni pe care trebuie să-i plăteşti. Sunt într-o permanentă mişcare, nu am timp să mă plictisesc deloc. Nu am nevoie de vacanţe. Nu am nici un tabiet, nu am nici o regulă, sunt sclavul evenimentelor. În general mă pliez pe evenimente şi încerc să le înving. Pînă acum mi-a cam reuşit.

Sunt un campion al rezolvării problemelor pe care mi le creez singur. Un om care creează probleme mai dificile, mai complicate decît mi le creez eu nu există. Pe urmă mă ambiţionez şi le rezolv pe toate. Sunt campionul rezolvării inutilităţilor. Cînd eram elev, prin clasa a III-a, îmi spunea o profesoară că trebuie să mă fac judecător pentru că atunci cînd mă pedepsea spuneam întotdeauna: «nu-i corect, nu-i just!». Mereu dădeam cîte o explicaţie. Căutam cauza care a declanşat efectele. Toată lumea se chinuie să repare efectele, nimeni nu merge la cauză. Îmi place să descopăr cauzele şi să le direcţionez spre un interes pozitiv, spre o chestie frumoasă. Sînt într-un fel pierdut în timp şi spaţiu. Am fost şi cascador la viaţa mea, şi unii îmi reproşează asta cu un fel de superioritate. Această nevoie de a mă autodepăşi sistematic, de a mă concura cu mine, cred că asta e o trăsătură a mea. Sunt un foarte mare egoist. Nu prea mă interesează ceilalţi.

Nu cred că sunt un artist în înţelesul clasic al cuvîntului. Eu sunt omul care se ocupă cu invenţia, creaţia. Sînt mai degrabă un tip care gîndeşte, care construieşte, care proiectează. Realizez proiecte, fie că e sculptură, creşterea calului sau film. Mi-am zis că, după Revoluţie, românii nu au nevoie de sculpturi, au nevoie de un film care să le explice ce s-a întîmplat cu ei. De aceea am făcut «Şobolanii roşii». Nu din pasiunea pentru regie am realizat acest film, ci din dorinţa şi din nevoia de a spune ceva. Cred că trebuie să vorbim mai mult de caractere decît de artă şi de artişti. Marile caractere cînd se ocupă de domeniul comunicării sensibile devin mari artişti pe calea sensibilă, adică pe calea emoţiei. Dacă se apucă să facă războaie sunt de neînvins. Totul porneşte de la tăria de caracter şi nu de la talent. Nu dau mare valoare aşa-zisului talent. Desigur că există o îndemînare, o uşurinţă, dar dacă nu vine caracterul care să împingă lucrurile înainte, în profunzime, nu se întîmplă nimic.

Dacă privesc în urmă, mă felicit pentru toate gîndurile de acum 30-40 de ani pentru că toate s-au adeverit. Îmi pare rău că nu sunt şmecher, dar mi-ar plăcea să fiu. Poate trebuia să fiu şi eu un pic mai şmecher în viaţă. 

Sunt mîndru de sculpturile făcute în ’70, ’74. Nu am ce să-mi reproşez la capitolul profesiune, pentru că nu am trădat-o niciodată. Nu am făcut «ciubucuri» niciodată. Chiar şi cînd am lucrat pentru Ceauşescu am făcut lucruri oneste care stau şi vor sta în picioare. L-am făcut pe Avram Iancu de la Tîrgu-Mureş, pe Tudor Vladimirescu la Tabăra de la Măgura. Încep să fie repere în sculptura modernă românească. Acum îl fac pe Carol şi-l fac cu toată inima. Nu am făcut decît ceea ce mi-a plăcut în viaţă. åsta e de fapt norocul meu. Nu am mîncat decît cu poftă! Am avut această baftă că nu a trebuit să fac compromisuri.

Regret că îmbătrînesc, că mă dor şalele, că nu mai alerg cum alergam. Regret că nu mai am acelaşi entuziasm pe care îl aveam. Regret că, totuşi, compatrioţii mei mioritici se automulţumesc atît de uşor. Nu regret că am plecat din România, nu regret că m-am întors. Am făcut întotdeauna ce am iubit să fac. Am vrut să mă întorc în România. Mi-a mers extraordinar de rău în România pînă acum 2-3 ani. Am fost foarte rău primit aici, dat m-am luptat în toate direcţiile şi pînă la urmă România se apleacă. Regret din inimă că în arta românească nu s-a putut constitui o şcoală de artă românească. Regret că în creşterea cailor din România sau în agricultură nu s-au putut constitui nişte rase româneşti. Regret din inimă că compatrioţii mei, congeneticii mei, nu au pofta şi această necesitate de a ne lupta cu ceilalţi pe care eu o am, prin fapte şi realizări. Mă întristează mereu toate aceste lucruri.

Vreau să-mi desăvîrşesc opera de sculptor, să o clarific, să o fac vizibilă pentru mai multe categorii sociale. Vreau să desăvîrşesc crearea unei rase de cai româneşti.”