Astăzi e ziua ta, Gheorghe Zamfir

6 aprilie, ora 14 şi 18 minute. Data naşterii celui care avea să devină un mare muzician şi geniul naiului: Gheorghe Zamfir. A venit pe lume în orăşelul Găeşti, pe Strada Artei şi, ca un dar sau ca un dat, Arta îl înnobilează. De peste cinci decenii, Gheorghe Zamfir este unul dintre cei mai mari artişti ai lumii şi un real ambasador onorific al României. Prin măiestria sa, a ridicat şi continuă să ridice publicul în picioare, la fiecare spectacol,  în toate colţurile lumii!  Muzicianul Gheorghe Zamfir împlineşte duminică 73 de ani. Jurnalul Naţional îi urează “La mulţI ani!”

În exil, dorul de ţară şi-a pus amprenta pe plan creator
“România este cea mai frumoasă ţară de pe Pământ!”
“Gheorghe Zamfir posedă simţul vastităţii, punctând în spaţiu forma unei emoţii care va dura în timp şi îl ajută la echilibrarea fanteziei ca să exprime esenţialul în desfăşurarea ei. (…) Marele artist nu încetează de a ne uimi. (…) Puritatea artei lui Gheorghe Zamfir se naşte din absolutul perfecţiei sale tehnice, cum şi intensitatea talentului creator. Ca şi Chopin, el tălmăceşte – prin sonorităţile sale – spiritul unei idei. Simţul combinaţiilor, diversitatea coloritului, ritmul cu putere telurică, toate suscită puterea evocării unui peisaj şi a unei stări sufleteşti, cu o uluitoare rapiditate. Gheorghe Zamfir, fermecător vrăjitor al instrumentului pe care îl înnobilează prin arta sa captivantă, este astăzi cunoscut în lumea întreagă”, un portret conturat de Cella Delavrancea, în octombrie 1977, regăsit în volumul “Dintr-un secol de viaţă”.

“Iată că am intrat în a patra lună a anului care mi-a dăruit două sărbători importante: momentul naşterii şi ziua de Sf. Gheorghe, 23 aprilie. Anul acesta, Sf. Gheorghe încununează un an de la prima ediţie a Festivalului Internaţional de Nai care mi-a purtat numele şi s-a desfăşurat în oraşul Sfântu Gheorghe unde am fost sărbătorit. A fost un moment măreţ, în care s-au prezentat lucrări majore din componistica mea, au avut loc mai multe tipuri de concerte. Este vorba de un concert de nai şi orgă, într-o biserică din Braşov, alături de Christian Micşunescu, un artist extraordinar, de un concert de muzică de cameră, în incinta Castelului de la Arcuş, şi un concert cu taraf, pe scena Teatrului din Sfântu Gheorghe. La Castelul Arcuş, într-o atmosferă aparte, am prezentat din compoziţiile mele de muzică de cameră: “Cvintetul plopilor”, pentru cvartet de coarde şi nai, “Sextetul cedrilor”, pentru nai, oboi şi cvartet de coarde, “Dansul fluturilor”, pentru viori şi nai, “Dansurile”, de Béla Bartók – o lucrare specială, pentru că Bartók nu a scris pentru nai niciodată dar eu am adaptat această lucrare, care a fost consacrată viorii şi orchestrei de coarde, în 1984, în Canada, când am prezentat şi “Cvintetul plopilor”, la Radio Canada, la Toronto. Mi-a făcut o mare plăcere să cânt “Cvintetul plopilor” după atâţia ani! L-am mai cântat cu Cvartetul Enescu  -acum se numeşte Athenaeum-, format din instrumentişti de mare valoare, alături de care am cântat şi în Elveţia, în Germania şi în Franţa, aceste lucrări dar şi altele. La Arcuş a fost o premieră românească a lucrărilor mele camerale. Am fost surprins să văd cât de mult au plăcut publicului. O altă lucrare de excepţie, pe care am prezentat-o în acest concert, am compus-o în Elveţia şi în Franţa, în anii ´80: “Cvartetul îngerilor”. Nu are instrument solistic, este, poate, printre primele compoziţii pe care eu le-am prezentat fără să fie consacrate naiului. Am fost fericit că le-am redescoperit ca şi compoziţii. Mi-am dat seama că în momentul în care le-am creat aveam multe de spus în calitate de compozitor, eram în exil, sentimentele erau distribuite altfel, dorul de ţară era prezent în fiecare clipă, în fiecare zi, iar aceste sentimente îşi puneau amprenta pe plan creator. A treia zi, în cadrul Festivalului, cum spuneam, am avut un alt tip de concert la Teatrul din Sfântu Gheorghe, împreună cu taraful meu, alături de care am cântat de peste două decenii, iar felul în care ne-am prezentat a plăcut enorm publicului... Am avut şi câteva vizite în liceele din Sf. Gheorghe dar şi în grădiniţe unde am dus cartea mea de basme care abia apăruse, “Poveştile lui Zamfir”. A fost o săptămână cu frumoase împliniri. 2013 a fost un an fructuos, un an care m-a propulsat în gândirea mea pe planuri foarte importate, m-am apropiat şi mai mult de inima ţării, de sufletul ţării, de sufletul românesc...  În incursiunile mele, am străbătut lumea de nenumărate ori, dar întotdeauna am ajuns la aceeaşi concluzie: România este cea mai frumoasă ţară de pe Pământ! Până şi actorul american Steven Seagal a făcut această afirmaţie, pe care eu o făcusem în urmă cu 40 de ani. A spus că România este cea mai frumoasă ţară din lume, iar să o spună un american e mare lucru... Sunt însă mulţi străini care gândesc astfel! Numai nouă ne este teamă să afirmăm!

În luna noiembrie am avut câteva manifestări la Sala Casino din Berna, unde am mai susţinut concerte şi în urmă cu 35-40 de ani, cu Marin Chisăr, cu Vasile Pandelescu… Am avut apoi un concert deosebit la Berlin, de 1 decembrie, de Ziua Naţională a României, într-o catedrală, cu orgă, alături de Christian Micşunescu. Am susţinut apoi un concert în Elveţia, cu pianista Christian Gugger, pe care o cunosc de când avea 18 ani, alături de care am avut un recital şi la Şcoala Hotelieră din Laussane, un institut de elită.... A fost măreţ! Publicul ne-a primit cu bucurie.
Anul trecut s-a încheiat cu un concert la Cinema Patria... Mi-a plăcut Sala Patria pentru că, aş putea spune, am şi copilărit acolo, într-un fel! Eram elev, la Liceul de Muzică şi, de câte ori erau filme importante sau premiere cinematografice, luam tramvaiul de la Piaţa Unirii sau de la 11 Iunie şi mergem la Cinema Patria. Am prezentat această premieră în România, “Călătorie de Crăciun”, pe 10 decembrie, la Cinema Patria, cu orchestră simfonică şi cor, având-o alături, pe scenă, şi pe solista Irina Baianţ, o soprană foarte talentată. La începutul anului 2014 am revenit cu noi proiecte. Vreau să cred că putem face a doua ediţie a Festivalului Internaţional de Nai “Gheorghe Zamfir” deşi foarte greu reuşeşti astăzi să realizezi un proiect de mare anvergură. Astăzi, publicul mai degrabă este interesat de lucruri uşoare, de amuzament, de moment. Din păcate, să te simţi bine acum a devenit un fel de laitmotiv în viaţa culturală a României! Muzica simfonică are de suferit... În România n-a mai apărut nici un compozitor de cvartete, de cvintete, cum se întâmpla în secolul al XIX-lea... Eu am multă muzică corală, am mulţi psalmi. Vreau să dezvolt muzica corală şi vreau să mă axez pe muzica simfonică. Vreau să adaptez piese din folclor, de o frumuseţe nebănuită, să le adaptez pentru orchestra simfonică, fără nai. Am făcut un fel de analiză, o sinteză a întregului repertoriu simfonistic românesc, şi am ajuns la concluzia că este sărac. Trebuie să avem un repertoriu bogat care să se impună, nu numai aici, dar, mai ales, peste hotare. Paleta componisticii româneşti este săracă, noi nu avem piese de demonstraţie... În afară de “Rapsodia română” de Enescu, lipseşte repertoriul. Trebuie să termin “Simfonia Dracula”, în două acte, “Recviemul român”, pentru că noi nu ne-am plâns morţii în nici o lucrare simfonică,  - şi Verdi a scris Recviem (Requiem – Compoziţie muzicală pentru soliști, cor și orchestră, alcătuită din mai multe părţi, scrisă pe textul liturgic al misei funebre, n.n), şi Mozart… A scris profesorul meu de forme, Ştefan Niculescu, un recviem, dar, deşi este o lucrare de mare valoare, nu a reuşit să se impună. Să nu uităm că noi am avut o şcoală de componistică foarte puternică pe care nu a ştiut nimeni să o pună în evidenţă. Am avut profesori mari precum Tiberiu Olah, Ştefan Niculescu, Pascal Bentoiu, Aurel Stroe… O parte din ei au fost profesorii mei. Au fost pionierii componisticii, pe linie românească, au creat într-o perioadă în care era un gol imens. Şi astăzi avem profesori de mare valoare, cum ar fi Adrian Mociulschi, la Conservator, un desăvârşit pedagog, compozitor, un pianist extraordinar…

Aş vrea să subliniez de asemenea că, în luna martie am fost la Paris şi am vizitat locurile în care am avut cele mai mari succese. Atât în Franţa, precum şi în alte ţări, am cântat cu dirijori de elită planetară, în săli uriaşe… Aş aminti aici pe Seiji Ozawa, alături de care am cântat la Tokyo, în 1980, care a devenit apoi un monstru sacru al baghetei simfonice mondiale, am cântat însă şi cu orchestra simfonică din Bordeaux, cu orchestra simfonică din Zürich şi cu numeroase orchestre celebre în lume. Pe 2 martie am fost la Aubenas, în Sudul Franţei, am cântat într-o catedrală, cu sala plină, am ridicat publicul în picioare, a fost un lucru extraordinar. După 25 de ani, francezii m-au chemat din nou... Voi reveni cu noi concerte la Paris, în vară. Pe 31 mai însă, de la ora 19:30, îi aştept pe toţI cei care iubesc muzica mea, la Ateneul Român, la Gala Aniversară “Zamfir – 50 de ani pe scenă”, un eveniment în care voi avea alături, pe scenă 150 de artişti. Este un proiect de sărbătorire, printr-un concert omagial, cu orchestră simfonică, Corul de cameră Accoustic, pe care l-am avut alături şi la Cinema Patria, alţi solişti vocali - între care Vlad Miriţă, un tenor extraordinar, un om evlavios, care are respect faţă de sunet, de repertoriu, care seamănă enorm cu Andrea Bocelli, în emisia sunetelor, prin faptul că este incisiv în acut... Să nu uităm că eu am mai cochetat cu opera, iar naiul, fiind un instrument care are inflexiunile vocii umane, de multe ori, impunându-se în repertoriul de operă, l-a realizat cu succes. N-am auzit până acum nici un solist instrumentist, şi mă refer aici la instrumentele de alamă sau de lemn, care sunt mai calde, mai suave, care să aibă curajul să «atace» repertoriul de operă. E foarte greu să cânţi Mozart, Wagner, Donizetti şi Puccini la nai. Naiul a reuşit să o facă, dar nu facem aici comparaţia între instrument şi voce. Dar e o realizare măreaţă să cânţi la nai arii celebre... La Gala Aniversară “Zamfir – 50 de ani pe scenă” îl am invitat de marcă pe cel mai mare violonist pe care îl avem noi acum, pe Eugen Sârbu, de la Londra. Când spun cel mai mare violonist, nu mă refer numai pe plan românesc ci şi internaţional. Dirijor va fi tot Daniel Jinga, un muzician tânăr. Ceea ce îmi place la el este că, din anumite puncte de vedere, avem aceeaşi gândire: exigenţa, tendinţa către perfecţiune, faptul că este jovial şi că impune în repetiţii o atmosferă de bucurie- bucuria de a cânta- nu e morocănos, nu e acid, este extraordinar de perseverent, îşi foloseşte la maxim ştiinţa. Ne înţelegem în undele acestea, în mersul către frumos şi către expresia pură. A înţeles ce înseamnă pentru Gheorghe Zamfir emoţia pură, ştie s-o atingă, s-o echilibreze, s-o impună, atât în spectacol cât şi în repetiţie.”

Aşadar, să ne lăsăm purtaţi de vraja muzicii, fascinaţi de magia sunetelor, aşa cum sublinia un gazetar de la publicaţia elveţiană L’impartial, în 1972, fiindcă: “Zamfir înseamnă întotdeauna descoperirea unei lumi nebănuite, o magie!”