Astăzi e ziua ta: Ilie Rad

Este membru al Uniunii Scriitorilor din Romania, membru al Societatii de Stiinte Filologice, al Asociatiei de Literatura Comparata, al Asociatiei Formatorilor in Jurnalism (Mediaform) din Romania, membru fondator al Asociatiei Absolventilor Universitatii "Babes-Bolyai" din Cluj-Napoca, presedinte al Asociatiei Romane de Istorie a Presei si membru corespondent al Academiei Romano-Americane de Stiinte si Arte. Prof univ dr - Catedra de Jurnalistica a Facultatii de Stiinte Politice, Administrative si ale Comunicarii din cadrul Universitatii "Babes-Bolyai", Ilie Rad implineste sambata 57 de ani. Jurnalul National ii ureaza "La multi ani!".


"Viata mea coincide, in buna masura, cu scrisul meu"
"Imi amintesc adesea de vorbele lui Miron Costin: «Nu este omul peste vremi, ci bietul om supt vremuri!» Revenind la prezent, pot sa va spun ca incerc sa dau o cat mai puternica dimensiune culturala "Clipei cea repede/ Ce ni s-a dat", cum zicea Eminescu. Profitand de faptul ca cea mai mare parte a lunii ianuarie a fost vacanta, iar in februarie studentii sunt in sesiune, pot sa va spun ca am avut o activitate extrem de intensa. Mai intai am finalizat o editie critica a unui volum memorialistic, «Insemnarile unui om de rand», scris de Mihai Beniuc, pentru Editura Polirom. Am facut ultimele corecturi la un volum coordonat de mine, intitulat Cenzura in Romania (care intre timp a si aparut, bucurandu-se de succes la public si la critica de specialitate). Am publicat mai multe articole (in Romania literara, Tribuna, Apostrof) pe tema «cenzurii comuniste prin adaugire», care vor fi incluse intr-un volum cu acelasi titlu, pe care as vrea sa il scriu impreuna cu Domnul Nestor Ignat. Domnia sa, cum stiti, a fost, intre 1945-1962, redactor si redactor-sef adjunct la Scanteia, calitate in virtutea careia a tinut legatura cu cei mai importanti scriitori ai momentului, care, de voie sau de nevoie, colaborau la organul central al partidului. Domnul Nestor Ignat a fost inspirat si a recuperat manuscrisele pe care le trimiteau acestia redactiei. Pe baza manuscriselor originale si a textelor publicate in Scanteia, se poate vedea ce pastra cenzura, ce elimina si ce adauga. Va fi o lucrare in premiera la noi si sunt convins ca se va bucura de interes. Am mai pregatit o ampla comunicare pentru o conferinta internationala, comunicare intitulata «Vizita lui Nicolae Ceausescu in Australia, in 1988, si reflectarea ei in diverse canale mediatice din Romania si Australia». De asemenea, in 24 februarie, vom avea prima sesiune stiintifica a studentilor-doctoranzi din cadrul Scolii Doctorale de Stiinte Politice si ale Comunicarii din cadrul facultatii noastre, scoala pe care o coordonez, la care vor participa 38 de doctoranzi, din toti anii de studiu, intre care se numara personalitati cunoscute in spatiul nostru public, cum ar fi Adriana Saftoiu, Robert Turcescu si altii. Sunt responsabil din partea Universitatii «Babes-Bolyai» la doua proiecte europene: «Retea transnationala de management integrat al cercetarii postdoctorale in domeniul Comunicarea stiintei. Constructie institutionala (scoala postdoctorala) si program de burse (CommScie)», respectiv «Universitatea pentru viitor», programe care sunt, in general, devoratoare de timp. Am reusit sa citesc doua lucrari: romanul Martei Petreu, «Acasa, pe Campia Armaghedonului» (Polirom, 2011), respectiv Lucian Boia, «Capcanele istoriei. Elita intelectuala romaneasca intre 1930-1950» (Humanitas, 2011), carti pe care le-am citit nu numai pentru interesul si placerea mea proprie, ci si pentru a le prezenta studentilor (la fiecare curs saptamanal le prezint studentilor, in 5 minute, o carte recenta, obligatoriu citita de mine). Am finalizat, pentru Dilema veche, un articol pe care il am «in asteptare» de multa vreme, intitulat «Zece cauze ale inapoierii Romaniei» (in care am adaugat, la reflectiile mele, si reflectiile a 12 dintre studentii mei de la ID). Cum in urma cu cativa ani am initiat la facultatea noastra proiectul, unic in Romania, «Personalitati romanesti in interviuri», realizat in colaborare cu studentii de la Jurnalism, am in lucru trei editii de interviuri, acordate de Ion Lancranjan, Marin Sorescu si Augustin Buzura. Am revazut mai multe articole din viitoarea mea carte, «O calatorie in tara Kangurului», un volum care aduna toate articolele pe care le-am publicat in presa, in urma vizitei mele de trei saptamani in Australia. Se adauga la acestea drumuri in Bucuresti, la minister (sunt membri in Consiliul National de Atestare a Titlurilor, Diplomelor si Certificatelor Universitare – CNATDCU), prezenta intr-o comisie de doctorat avand ca subiect viata si activitatea lui Perpessicius, prezenta la dezbateri, lansari de carti, spectacole de teatru si concerte, alte evenimente culturale din viata Cetatii in care locuiesc. In ziua in care am primit mesajul de la Dvs. a iesit de sub tipar nr. 10 al «Revistei romane de istorie a presei», al carei director sunt si de a carui difuzare si mediatizare a trebuit sa ma ocup (revista are 212 pagini, este ca o carte). In fine, in calitate de presedinte al Asociatiei Romane de Istorie a Presei, investesc mult timp pentru pregatirea celui de-al V-lea Congres National de Istorie a Presei, care va avea loc la Chisinau, intre 26-28 aprilie a.c. Am o rubrica permanenta in saptamanalul «Flacara lui Adrian Paunescu», iar de la 1 ianuarie mi-am creat un blog (Blogu’ lu’ Ilie Rad), in care postez zilnic 2-3 pagini, un fel de «RADiografii zilnice». E un pariu cu mine insumi, sa vad daca pot scrie, zilnic, in acest ritm, tot ceea ce imi trece prin cap (idei, reflectii, observatii, mirari, nedumeriri etc.).

Desigur, citind aceste randuri, cineva ar putea spune: «Iata un om cu capul in nori!». Ei bine, nu sunt deloc numai cu capul in nori, ci si cu picioarele pe pamant. Mai fac, cm zice sotia mea, Doina, si «lucruri utile pentru casa». Avem doi baieti si nu imi este indiferent destinul lor. Problemele familiei sunt foarte importante pentru mine. Odata la doua saptamani mergem la Nandra, «patria copilariei mele», pentru a alina singuratatea Tatalui meu.
Mi-a placut de mic sa citesc. Cea mai mare dojana pe care mi-o facea Mama era ca «tat setesti catu-i soarele!». In gimnaziu am indragit mult istoria. In anii de liceu, urmati la Ludus, in judetul Mures, am avut sansa intalnirii cu profesorul de romana Iosif Pop, care mi-a dezvaluit frumusetea si tainele literaturii. De aici si pana la alegerea filologiei nu a mai fost decat un pas. Pe care l-am facut in anul 1974, cand am dat admitere la Facultatea de Filologie din Cluj. Aici am avut sansa intalnirii cu profesori extraordinari, intre care as vrea sa remarc personalitatea marelui profesor, Mircea Zaciu. Am intrat in redactia revistei Echinox, care era atunci blazonul de noblete al Clujului. Profesorul Mircea Zaciu a fost cel care m-a pus pe directia cercetarii. Mai intai mi-a dat sa fac o editie din Horia Bottea, un interesant scriitor din perioada interbelica, din care am pregatit editia Game si pendulari. M-a luat apoi colaborator la Dictionarul scriitorilor romani, pentru care am redactat peste o suta de articole. De aici, drumul a fost usor de parcurs!

Cei care se misca in mediul virtual stiu destule lucruri despre mine, pentru ca am un site (www.ilierad.ro), unde gasesc informatii ample despre activitatea mea. E adevarat ca oamenii au anumite trasaturi care nu sunt trecute (nu au cum) in dictionare si enciclopedii. As vrea sa se stie despre mine ca sunt un om bun si generos, ca-mi ajut semenii ori de cate ori am ocazia. Desigur, ingratitudinea este o boala nationala, asa ca nu ma astept la recunoasterea gesturilor mele de generozitate. Dimpotriva, viata mi-a oferit la un moment dat lectii destul de dure, pe care nu e cazul sa le expun acum, le las pentru memorii. In orice caz, eu cred mult in proverbe, in maxime, pentru ca acestea au concentrata in ele o experienta de viata, validata de timp. Daca un proverb nu contine un adevar, acesta nu rezista timpului, dispare. Cautam de multa vreme doua proverbe al caror inteles sa se bata cap in cap. Mi-a fost greu sa gasesc asa ceva, dar pana la urma am gasit un exemplu, care se potriveste cu discutia noastra: Bine faci, bine gasesti!, dar si reversul: Fa bine si-asteapta rau! In al doilea rand, am capacitatea de a ierta, iar vorbele rostite de Iisus pe cruce – Iarta-i, Doamne, ca nu stiu ce fac! – sunt cele mai profunde cuvinte pe care le-am intalnit vreodata! Am facut, in urma cu cativa ani, un amplu interviu cu marele si mult regretatul nostru Mitropolit, Bartolomeu Valeriu Anania (interviu reprodus si in Jurnalul National), in care acesta povestea ce bucurie extraodinara a simtit, in inchisoare fiind, cand si-a dat seama ca este capabil sa ii ierte pe cei care il torturau, il schingiuiau, il umileau. Desigur, asumarea iertarii avea la marele teolog si om de cultura si o componenta clericala, ca om al bisericii, dar exemplul ca atare este unul de tinut minte si de catre mireni. Pentru mine el este, in orice caz, un exemplu tonifiant. Un scriitor roman, cred ca Marin Preda, spunea ca nu vrea sa se certe cu nimeni, fiindca nu stie cand moare si nu se mai poate impaca!

Odata cu aceasta capacitate de a ierta vine si imposibilittaea mea de a uri pe cineva. Am scris un scurt eseu pe aceasta tema, plecand de la o carte a lui Cristian Tudor Popescu, «Libertatea urii», in care aratam ca, dupa decembrie 1989, noi ne-am luat nu numai ratia de libertate, ci si «libertatea de a uri», libertate care inainte fusese tinuta sub obroc. Daca ne uitam la ce se intampla in spatiul nostru public, cred ca nu mai este nevoie de alte comentarii. M-am intrebat de multe ori cum se explica sentimentul urii, care ii sunt resorturile. Stiu ca sunt multe carti pe aceasta tema, pe care abia astept sa le citesc. Dar pana atunci vreau sa reproduc un fragment din eseul amintit al lui Cristian Tudor Popescu, «Libertatea urii», inclus in volumul cu acelasi titlu, aparut la Editura Polirom (Iasi, 2004, p. 218): «Cel ce te uraste se simte liber, ca fiarele si pasarile cerului. Orice insulta la adresa ta, orice ticalosie, orice minciuna, falsificarea intregii lumi si a vietii pentru a te lovi, toate sunt la indemana, justificate si, in ultima instanta, morale. Toate defectele, neputintele, complexele, ratarile care-l rod si pe care nu e in stare sa si le enumere singur, intr-o camera intunecata, le arunca asupra ta si respira liber. Ura tine locul talentului pe care nu-l are, al generozitatii de care nu e capabil, al iubirii – care n-a stiut niciodata ce este. Ura tine loc de curaj – o insulta tampa pe care ti-o arunca pe hartie, starnind corul altora ca el, care intoneaza multumiti «I-a zis-o!» –, sterge in capul «uratorului» ani de lasitati si de obediente mizere. Urandu-te, potaia isi afirma demnitatea de sine…».

In fine, as mai vrea sa spun ca sunt o fire rabdatoare (calitate pe care o pun pe seama ardelenismului meu), ca imi place sa finalizez lucrurile incepute (Blaga spunea ca ardelenii sunt oameni care duc un gand pana la caat!) si ca sunt un optimist incorigibil. Vad mereu partea plina a paharului, perspectiva pe care o recomand tuturor. Daca nu am avea aceasta viziune, am fi tot timpul niste nefericiti, pentru ca, nu-i asa, niciodata in viata nu putem avea chiar totul. Niciodata o bucurie nu poate fi intreaga, spunea unul din marii mei prieteni, scriitorul Stefan J. Fay. «Omul sa fie multumit cu saracia sa, caci, daca e vorba, nu bogatia, ci linistea colibei tale te face fericit!», ii spune soacra (mama Anei) lui Ghita Samadaul, din «Moara cu noroc», celebra nuvela a lui Ioan Slavici.

Sa fii om de cultura in Romania de astazi inseamna, in primul rand, a fi un luptator. Adica a te lupta cu superficialitatea, cu demagogia, cu lipsa de cultura, cu virtutile si servitutile Internetului, cu televizorul care poate tembeliza oamenii, cu maculatura literara. Inseamna a da un sens constructiv vietii tale, a face ceva pentru memoria culturii careia ii apartii. Din fericire pentru mine, inainte de a fi om de cultura, sunt cadru didactic, pozitie care imi asigura posibilitatea unui trai decent. Sunt insa oameni de cultura care o duc greu cu traiul, cu grijile vietii. Inainte de 1989, un scriitor bun isi putea cumpara, pe drepturile de autor a doua carti, un autoturism Dacia. Atunci cartile aveau tiraje care ni se par azi astronomice (de ordinul zecilor de mii). Acum cartile se tiparesc in cateva sute de exemplare, pe care autorul si le plateste, apoi se ocupa si de difuzarea lor. Vorba unui prieten: dupa o carte, toata lumea castiga, mai putin autorul! Am citit recent in Romania literara ca una din cele cinci lucrari pictate de Paul Cézanne, din seria «Jucatorii de carti», s-a vandut, la sfarsitul anului trecut, cu fabuloasa suma de 250 de milioane de dolari! Cel care comenta aceasta stire, scria: «Insa nu avem cum sa nu observam, cu amaraciune: ce bine ar fi daca artistii, creatorii s-ar bucura in timpul vietii macar de o farama din pretuirea care se arata operei lor, prea tarziu, cand nu mai sunt printre noi».

Am o relatie foarte buna, as zice exceptionala cu studentii mei, respectiv cu o parte dintre acestia. Invatamantul nostru universitar este, cum stiti, puternic masificat, iar aceasta masificare este facuta in detrimentul calitatii. Pe multi nu-i intereseraza studiul, facultatea. De aceea, la primul curs, am o discutie foarte sincera cu toti studentii prezenti, carora le expun exigentele cursului, conditiile de examen etc. Si ii indemn ca aceia care nu sunt interesati de ceea ce le pot eu oferi sa nu vina la curs, ci sa faca altceva mai util, sa bea o cafea sau sa se plimbe prin parcul orasului! Cursurile mele au un obiectiv dublu: sa ii familiarizeze pe studenti cu tot ce este esential, fundamental si nou in materia pe care o predau, pe de o parte. Pe de alta parte, vreau sa le inoculez acele valori care au constituit dintotdeauan ceea ce Tudor Vianu numea «idealul clasic al omului», adica acel set de valori care formeaza frumusetea si demnitatea fiintei umane: bunatatea, generozitatea, spiritul de dreptate, cultul muncii, dragostea de adevar, modestia etc. Trebuie sa va spun ca imi este destul de usor sa imi realizez aceste doua obiective, fiindca am tiparite toate cursurile pe care le sustin, deci studentii nu vin la mine sa transcrie ceea ce le predau, nu ii transform in masini de scris. Cele mai multe cursuri sunt interactive, cum le place lor sa spuna, in sensul ca avem tot felul de invitati (scriitori, jurnalisti, oameni de cultura), dezbatem unele referate prezentate de studentii insisi etc.

Sunt foarte apropiat de ei, le raspund la toate mesajele pe care mi le trimit, imi respect programul de consultatii si, cand lipsesc din motive obiective, nu uit sa imi replanific consultatia. Cand intra un student la mine in birou, il poftesc sa ia loc, ma asez in fata lui si il invit sa-si spuna «scopul si durata vizitei», cum zic in gluma. Studentul nu trebuie sa plece cu senzatia ca nu ai avut timp si rabdare pentru a discuta problema care il intereseaza sau il doare. Cat timp am fost sef de catedra, adica doua mandate (2001-2007), am impus si colegilor mei de catedra aceste exigente.

Ei bine, sa vedeti ca nimic nu este intamplator. In ziua de 30 aprilie 2011, am primit un e-mail de la domnisoara Anca Prisarariu, vicepresedinta Departamentului Educational din cadrul Aliantei Nationale a Organizatiilor Studentesti din Romania, care avea urmatorul continut: «Buna ziua, / Reprezint Alianta Nationala a Organizatiilor Studentesti din Romania (ANOSR) si va contactez in legatura cu Gala Profesorului Bologna. Aflat in acest an la cea de-a IV-a editie, obiectivul proiectului este sa identifice, motiveze si sa promoveze adevaratele valori din educatie. Prin intermediul acestui proiect, ne dorim sa promovam invatamantul centrat pe student si pe acei profesori care sunt considerati exemple de buna practica atat pentru cunostintele pe care le detin, masura in care plaseaza studentul in centrul actului educational, cat si pentru abilitatile de pedagog pe care le stapanesc.

Totodata, doresc sa va comunic faptul ca ANOSR va acorda distinctia de «Profesor Bologna» in numele celor care doresc sa va multumeasca pentru ceea ce reprezentati pentru ei. Studentii v-au nominalizat pentru acordarea acestei distinctii, iar ulterior membrii echipei de organizare au certificat faptul ca dumneavoastra va incadrati in profilul Profesorului Bologna, detinand toate acele caracteristici necesare practicarii unui real invatamant centrat pe student. Astfel, ne face placere sa va invitam la Gala Profesorului Bologna, pentru a va acorda aceasta distinctie onorifica. Evenimentul se va desfasura in zilele de 6 si 7 mai la Cluj-Napoca, conform programului atasat. De asemenea, veti gasi atasata si invitatia la eveniment. s...t». Conform proiectului initiat si organizat de Asociatia Nationala a Organizatiilor Studentesti din Romania (ANOSR), un «prof tare», adica un Profesor Bologna, este «un specialist, pasionat de educatie, care foloseste tehnologia si metodele potrivite de predare, cu scopul de a pregati studentii pentru integrarea in piata muncii si, mai important, in societatea de maine. Un Profesor Bologna analizeaza, raspunde nevoilor morale, dar si etice ale studentilor, stie sa decodifice informatia intr-un limbaj corect, firesc, apropiat; este pedagogul care lasa senzatia generala de prietenie, afectiune, apropiere, echitate intre generatii. Este cel care castiga prezenta, respectul si atentia studentilor prin creativitatea metodelor de predare, adaptate stilului de viata al studentului secolului XXI, prin jovialitatea si usurinta cu care se lasa inteles de catre studenti, prin darul oratoriei si increderea pe are o manifesta fata de capacitatea de dezvoltare si intelegere a studentilor.

Proful Bologna este cel care nu-ti lasa timp sa te gandesti la pauza dintre cursuri. Este proful care te surprinde mereu prin inovatie si creativitate! Proful Bologna este cel care nu foloseste foile de prezente in scopul de a atrage studentii la cursuri. Este cel care ii face pe studenti sa se simta atrasi si interesati de educatie si de descoperirea ei. Profesorul Bologna este cadoul pe care studentul il deschide cu interes si curiozitate la fiecare curs!». Interesant este si textul diplomei care s-a dat fiecarui participant: «Stimate Profesor,/ Pentru ca ati reusit sa ne ascultati, nu doar sa ne auziti; pentru ca nu puneti la indoiala faptul ca meritam sau ca suntem pregatiti pentru un sistem mai bun; pentru ca nu ne-ati considerat nici clienti, nici materie prima, ci parteneri; pentru ca ati reusit sa impingeti frontiera cunoasterii umane intr-un anumit domeniu si nu doar sa reproduceti ce altii au creat; pentru ca sunteti membru activ in comunitatea academica si pentru ca ne indrumati si pe noi sa fim parte din comunitate; pentru ca anul acesta am participat la un curs mai bun decat cel de anul trecut si astfel ati devenit adeptul unei culturi a calitatii si ati reusit mereu sa imbunatatiti experientele noastre de invatare; pentru ca ati fost un partener autentic si deschis intotdeauna spre dialog; pentru acestea si multe altele, Stimate Profesor, noi, studentii, va declaram Profesor Bologna! Cu deosebita consideratie si profund respect, Studentii. Gala Profesorului Bologna, Editia a IV-a, 2011».

Din profilul descris mai sus se poate vedea ca initiativa studentilor reactualizeaza modelul Domnului Trandafir, dascalul lui Mihail Sadoveanu, cel care nu le transmitea elevilor doar cunostinte, care pareau «niste lucruri asa de neinsemnate cand le pui fata in fata cu invatatura cealalta, sufleteasca, ce ne-o da Domnu! Si ne-o da aceasta invatatura nu pentru ca trebuia, si pentru ca i se platea, dar pentru ca avea un prisos de bunatate in el si pentru ca in acest suflet era ceva din credinta si curatenia unui apostol.» Trebuie sa recunoastem ca intr-o lume precum cea in care traim, aceasta initiativa ne da speranta ca inca nu este totul pierdut!

Intr-adevar, sambata, 7 mai 2011, la Casa de Cultura a Studentilor din Cluj-Napoca a avut loc cea de-a IV-a editie a Galei Profesorului Bologna, in cadrul careia au fost premiati 101 profesori, «care aduc un plus de valoare educatiei din Romania, care formeaza generatii si sunt modele pentru studenti». Profesorii premiati, provenind din 12 centre universitare din Romania, au facut parte dintre cele 740 de cadre didactice nominalizate, in cadrul acestei editii a galei (420 de nominalizari fiind unice ‒ profesori care nu au mai fost nominalizati la editiile anterioare, un profesor putand primi aceasta distinctie o singura data). Conform datelor furnizate de organizatori, la prima editie (Sibiu, 2008) au fost premiati 52 de profesori, la cea de-a II-a (Bucuresti, 2009) – 122, iar la cea de-a III-a (Timisoara, 2010) – 116. Gala Profesorului Bologna este un proiect construit pe conceptul de "invatamant centrat pe student", iar numele proiectului este inspirat din Declaratia de la Bologna, din 19 iunie 1999, semnata de 29 de ministri ai educatiei din tot atatea tari europene.
Inainte de festivitatea de premiere, o ziarista de la «Ziua de Cluj», Cristina Pirv, m-a intrebat daca m-am asteptat la acest premiu. Evident ca nu m-am asteptat, fiindca tot ceea ce am facut si fac nu fac pentru premii si distinctii, ci pentru ca asa cred eu ca trebuie sa faca orice dascal. I-am spus insa care cred eu ca sunt motivele pentru care am fost propus pentru acest premiu:

1. am initiat pentru studenti «Convorbirile de la Cluj», la care am invitat mari personalitati ale culturii, literaturii si jurnalistici actuale (Nicolae Balota, Bartolomeu Anania, Petru Popescu, H.-R. Patapievici, Robert Turcescu, Adriana Saftoiu, Andreea Marin Banica, Andreea Esca, Stelian Tanase, Alessandra Stoicescu, Melania Medeleanu, Mircea Toma, Lucian Mindruta, Adelin Petrisor si altii);

2. am scris patru carti impreuna cu studentii mei (patru antologii de interviuri: Cella Serghi, Edgar Papu, Constantin Ciopraga, Fanus Neagu);

3. am initiat seria de excursii studentesti (Martisor, Jurnalul National, Muzeul National al Literaturii Romane, Regele Mihai), in 2012 urmand sa vizitam Presedintia Romaniei, Palatul Parlamentului, Antena 1, TVR;

4. mi-am tiparit toate cursurile pe care le predau (cu exceptia unora de la masterat), pentru ca studentii sa nu se transforme in masini de scris;

5. am o relatie foarte buna cu studentii mei, pe care ii tratez de la egal la egal. Particip la balurile lor, la competitiile lor stiintifice si profesionale, le raspund prompt la toate e-mailurile pe care mi le trimit.

Dar mai este inca ceva. Mi-a placut dintotdeauna sa transmit si altora ceea ce stiu, asa dupa cum, fiind in strainatate, am vrut sa transmit si altora, prin scris, bucuriile traite acolo ‒ asa s-au nascut cartile mele cu insemnari de calatorie, «Peregrin prin Europa» (1998) si «De la Moscova la New York» (2006). Mi-a placut si imi place meseria de dascal. Mi-am inceput cariera didactica la Tmisoara si imi amintesc ca i-am trimis o scrisoare academicianului Iorgu Iordan, in care ii scriam despre satisfactiile mele la catedra, la care savantul mi-a raspuns, intre altele: «Ma bucura, de asemenea, satisfactia d-tale in legatura cu munca didactica. Ea dovedeste ca esti pasionat, in sensul frumos al termenului, ca, adica, vezi in activitatea de dascal nu o meserie, ci o menire, izvorata dintr-o necesitate. Se intampla asta foare rar astazi.» Iertati-ma pentru acest raspuns prea lung!

Este greu sa despartim implinirile personale de cele profesionale. Am o familie reusita, cu doi copii mari, Mihai si Tudor, fiecare dintre ei avand firme proprii, in care investesc multa energie, timp si sacrificii. Desi au «zburat» de mult din cuibul parintesc, sunt amandoi in Cluj, merg des in strainatate, dar nu vor sa ramana acolo. Avem o comunicare foarte buna cu ei, ca si cu fratele meu, Nicusor, ofiter la Tg. Mures, si cu familia acestuia. Sotia mea, Doina, este profesoara de romana, doctor in filologie, autoare a doua excelente monografii (despre Eta Boeriu si Cella Serghi). Avem mare grija de parintii nostri, carora vrem sa le facem viata cat mai frumoasa si mai usoara (eu – doar Tatalui meu, fiindca Mama a plecat «in alta galaxie», cum zicea Mircea Eliade, in 2009). Cat timp suntem cu totii sanatosi, pot spune ca acestea sunt cu adevarat «impliniri personale».

In privinta implinirilor profesionale, ma consider un om implinit profesional. Sunt profesor (din 2003) la Departamentul de Jurnalism al Universitatii «Babes-Bolyai», una din cele mai prestigioase universitati din Romania. Sunt conducator de doctorat, public frecvent in importante reviste de cultura din Romania. Nu fac parte din tabere literare, ceea ce imi asigura o independenta totala, de care se bucura si un alt tiz al meu, Ilie Moromete, care spunea: «Domnule, eu intotdeauna am dus o viata independenta!». Nu va ascund ca aceasta independenta are pretul ei, la care insa eu nu vreau sa renunt.

La capitolul dezamagiri, as consemna faptul ca inca nu am reusit sa intemeiez, la Cluj-Napoca, Muzeul National al Mass-Mediei, care ar fi, asa cum l-am conceput, o institutie-unicat nu numai in Romania, ci in intreaga Europa. De asemenea, ca fac parte din multe comisii de doctorat, cu teze slabe, dar carora le dau girul meu, din respect pentru colegii care au coordonat stiintific lucrarea. Desigur, ar mai fi inca multe, dar prefer sa ma opresc aici.

Ma felicit pentru ceea ce am facut in plan personal si profesional, desi ar fi mai bine ca altii sa aprecieze realizarile mele. In 1992 am infiintat revista Excelsior, care a fost cea mai buna revista dedicata invatamantului preuniversitar (am tiparit-o pana in 2006, cand preocuparile mele intelectuale, la Universitate fiind, au tintit spre alte orizonturi). In 1995, cand am concurat pentru un post de lector la Universitatea noastra, m-am implicat in construirea Catedrei de Jurnalism, ale carei baze au fost puse de Tudor Vlad, care a ramas apoi in SUA, in urma unei burse Fulbright pe care a avut-o. A fost foarte greu, am investit mult timp in aceasta constructie institutionala. M-am implicat, apoi, foarte mult in crearea scolii Doctorale in Stiintele Comunicarii de la facultatea nostra, a treia scoala doctorala din Romania in acest domeniu (dupa cele doua din Universitatea Bucuresti, respectiv Scoala Nationala de Stiinte Politice si Administrative, tot din Capitala). Aceasta functioneaza din anul universitar 2009-2010, intre studentii nostri doctoranzi numarandu-se, cum va mai spuneam, nume prestigioase in spatiul public romanesc, precum Adriana Saftoiu, Robert Turcescu si altii. Mi-am publicat cursurile la toate materiile pe care le predau, unul din aceste cursuri aparand la prestigioasa Editura Polirom. Am organizat, din 2002, anual, cate un simpozion national de jurnalism, adica zece simpozioane, editand tot atatea volume: «Curente si tendinte in jurnalismul contemporan» (2002), «Schimbari in Europa, schimbari in mass-media» (2003), «Jurnalismul cultural in actualitate» (2004), «Presa scrisa romaneasca» (2005), «Stil si limbaj in mass-media din Romania» (2006), «Forme ale manipularii opiniei publice» (2007), «Limba de lemn in presa – ieri si azi» (2008), «Jurnalismul romanesc din exil si diaspora» (2009), «Documentarea in jurnalism» (2010), «Cenzura in Romania» (2011), in 2012 tema simpozionului fiind Obiectivitatea in jurnalismul romanesc, fiind astfel singura facultate de profil din tara, cu o asemenea performanta. In fine, am dat o noua dimensiune Asociatiei Romane de Istorie a Presei, in calitatea de presedinte al acesteia, infiintata la Cluj-Napoca, in 2005, la propunerea prietenului meu, profesorul Marian Petcu, de la Universitatea din Bucuresti, asociatie care tipareste o excelenta revista stiintifica, «Revista romana de istorie a presei», al carei director sunt.

Pentru ce imi fac mustrari? Pentru faptul ca am promovat oameni foarte inteligenti si talentati (unii dintre ei), dar fara caracter, ignorand avertismentul lui Eminescu: «Nu de inteligente duce lipsa Romania, ci de caractere!». E posibil apoi ca, in complicatele relatii interumane, sa fi fost uneori nedrept si subiectiv in aprecieri, dar cand mi-am dat seama de asa ceva, m-am straduit sa indrept lucrurile.
Pentru ca viata mea coincide, in buna masura, cu scrisul meu, as aminti cateva cuvinte din Pravila domnitorului Vasile Lupu: «Sa nu se uite ca au scris mana de lut, supusa greselii!»".