Astăzi e ziua ta, Ioan Es. Pop

Poetul, publicistul Ioan Es. Pop împlineşte miercuri 55 de ani. Jurnalul Naţional îi urează “La mulţi ani!”

“Istoria este poezia învingătorilor/ iar poezia – istoria celor învinşi”
“Când bunicul meu din partea mamei a împlinit 55 de ani, îl percepeam deja de multă vreme ca pe un om profund responsabil, stăpân pe sine, capabil să se autoadministreze şi să-i administreze pe alţii, respectabil, priceput la toate şi înţelept, un om deja în vârstă. La 55 de ani ai mei, copilul din mine ţipă: «Ce faci, doar nu vrei să mor o dată cu tine?!». Cam aşa îşi trăieşte vârsta un om ca mine: pe dinafară ca un magnetofon ascultat tot mai rar, iar pe dinăuntru ca un elev speriat, care tot rămâne repetent în clasa a VI-a. Şi rămâne repetent cu adevărat, pentru că, în loc să înveţe, citeşte la nesfârşit şi visează. Trăieşte atât de intens ceea ce citeşte, încât e clar că realitatea nu-i va ierta această greşeală, această abatere, această infirmitate şi-l va pedepsi. Până la urmă, cel pedepsit va rămâne cu convingerea că nu-i bun la nimic pe lumea asta, că nu mai poate scăpa de blestemul visatului, că trebuie să-i fie ruşine de vinovăţia de a tot citi şi citi şi citi. Şi cum mâna dreaptă e tot o mână stângă atunci când trebuie să meşterească, să repare, să secere, să taie lemne, mâna asta se apucă pe ascuns să mâzgălească litere, cuvinte, propoziţii, fraze. Este în 1975. Poate 1976. 1977. Şi de atunci nu face altceva decât să mâzgălească litere şi să ţină paharul.

Ba nu, astăzi şi tastează. Posesorul ei e redactor la o editură şi prelucrează, în ecran, iar apoi pe hârtie, cărţi, o sumedenie de cărţi. Nu de poezie, nu de proză, ci de ştiinţă şi înţelepciune. Ioan Es. Pop a rămas tot sclavul fericit al cărţilor. Nu al cărţilor lui, ci al cărţilor altora, motiv pentru care, tot citind şi citind, devine din ce în ce mai convins că există pe Pământul ăsta suficient de mulţi autori mari care să merite Premiul Nobel, pentru ca el să nu mai aibă motive de a-şi pune sufletul şi mintea pe jar în privinţa asta. Lui îi sunt de ajuns lucrurile pe care le-a primit şi continuă să le primească, şi bune, şi rele. El repetă zi de zi, după Antonio Machado: «Căutătorule, drumul nu există. Noi înşine creăm drumul mergând». El chiar crede că poţi să te îmbunătăţeşti zi de zi. N-a crezut asta mereu. Dar a învăţat să înveţe. Iar marele lui secret, astăzi, stă în cărţile pe care le citeşte. Şi în paharele pe care le dă seara pe gât în crâşma aflată la doar cincizeci de mililitri de votcă depărtare de casă.

M-am crezut multă vreme un exclus, un om pe jumătate, ciobit, un perdant perpetuu. Lucrurile au început să capete alt înţeles după ce mi-am dat seama că poezia poate vindeca. Poate alina. Îţi poate repara soarta. Nu, nu te repară pe dinafară, te repară pe dinăuntru. Atunci când este autentică, poezia nu minte, nu înşală, nu făureşte false iluzii şi lasă uşa deschisă spre călătorii interioare pe care nici un călător de pe Pământ nu le poate face cu piciorul, cu barca ori cu vaporul, cu avionul sau cu racheta. Cu ajutorul poeziei chiar poţi ajunge dincolo, la temelia tuturor lucrurilor, unde rădăcinile lumii mustesc de seve şi de energie originară, iar despre moarte nu s-a auzit nimic.

Iată de ce am rămas atârnat de cărţi: pentru că ele îţi oferă şansa de a locui în mai multe lumi deodată. De a te muta dintr-o lume în alta. Cine nu citeşte cărţi rămâne captiv în acest prezent tot mai lipsit de orizont, în această realitate tot mai plină de nimicuri, unde doar ceea ce pare este, pe când ceea ce este cu adevărat doar pare a fi.

Închei cu două versuri din volumul meu unelte de dormit: «istoria este poezia învingătorilor/ iar poezia – istoria celor învinşi». Şi vă mulţumesc că aţi avut generozitatea de a mă însoţi până la acest punct.”