Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Scriitorul Ion Horea împlineşte vineri 84 de ani. Jurnalul Naţional îi urează “La mulţi ani!”.
“Înţeleg cultura ca o constantă a unei societăţi, a unei naţiuni, ca un program de viaţă, de înţelegere a timpului, a istoriei tale, a obligaţiei tale faţă de umanitate”
“Trăiesc ca şi până acum, anii se adună, nu te întreabă. Am preocupări gospodăreşti, intelectuale, când harul ceresc se coboară, poate să zbârnâie şi condeiul, oricum cu încredere şi cu toate îndoielile care ne înconjoară.
În urma generaţiilor şi a părinţilor mei, puteam să fiu un ţăran muncitor cu sapa. Vărul meu, Ionic Iolteanu, poet fiind, era în admiraţia mea nemărginită şi mărturisită, întâlnirile cu el şi pedagogia, pe care mi-a aplicat-o, să zic aşa, el fiind cu 7 ani mare decât mine, m-a ţinut alături de ceva, care probabil că în fiinţa mea îşi căuta afirmarea şi prin stimulentul acestui om, care a fost călăuza mea în anii de liceu, s-a întâmplat, după ce el mi-a aruncat la coş cu ironie şi cu necruţare prostiile anilor de la început, până la urmă a reuşit să-mi spună că acest ciclu îl voi duce la Revista Fundaţiilor Regale, asta se întâmpla în ’47, vara. În iarna aceluiaşi an, revista s-a desfiinţat, o dată cu regalitatea, aşa că debutul meu a trebuit să aştepte încă 2 ani, până în ’49, când s-a înfiinţat Almanahul literar, la Cluj, viitoarea Steaua, unde am debutat în presa literară. În ’47, am debutat în ziarul din Târgu Mureş cu un poem în proză, «Cosaşul». A fost o perioadă de căutări, de tulburări adolescentine care au apucat-o pe o pârtie a maturizării şi a preocupărilor constante, destinul m-a adus spre viaţa literară prin şcoala de literatură. De la debutul editorial, din ’56, s-au adunat peste 30 de cărţi de poezie, care însumează nopţi de lucru, preocupări constante, o disciplină de care ţin neapărat să spun. Nu am dus o viaţă de boem, de om pierdut şi căutat pe alte tărâmuri, am fost un om care şi-a impus o disciplină a lucrurilor şi a preocupărilor. Cu această disciplină îmi număr anii şi în momentul de faţă.
Cred că cei care care citesc aceste rânduri ar trebui să-mi citească puţinele, multele, bunele, relele cărţi pe care le-am publicat. Un poet nu este un om de spectacol, sigur că sunt şi astfel de poeţi, dar astea trec, ceea ce rămâne este cartea. Deci cine vrea să cunoască un autor de cărţi, să nu spunem mai mult, trebuie să-i citească cărţile.
Să fii om de cultură în România de astăzi înseamnă un mare curaj, tenacitate şi seriozitate pentru că tentaţiile anticulturale sunt la îndemâna noilor generaţii şi spritul de contestare, negare şi de ticăloşire este la tot pasul. Eu înţeleg cultura ca o constantă a unei societăţi, a unei naţiuni, ca un program de viaţă, de înţelegere a timpului, a istoriei tale, a obligaţiei tale faţă de umanitate şi nu înţeleg fenomenele aculturale care se petrec foarte des şi îngrijorător în aceşti ani. Probabil că fenomenul este mondial.
Nu am visat la premii, nu am colaborat niciodată cu membrii vreunui juriu, am fost întotdeauna suprins de premiile pe care le-am primit, premiile USR, premiul Academiei şi alte premii mai mari sau mai mici au fost suprize pentru mine şi, uneori, chiar momente de stinghereală. O spun fără falsă modestie. Îmi place să-mi continui momentul de tăcere, de căutare şi de efort şi în viaţa mea laică, în afara ceasului scrisului.
În încheiere vreau să dedic tuturor celor care citesc aceste rânduri următorul rondel:
«Acei copii neştiutori
Şi acei bătrâni cu înţelepciune
Nu vor veni de două ori
Ca să mai creadă în vreo minune
Cu o viaţă doar suntem datori
Dar despre asta vor mai spune
Acei copii neştiutori
Şi acei bătrâni cu înţelepciune
Comornici ori neguţători
Nu-i nimenea să ne răzbune
Când sus ne vor petrece nori
Şi în urma lor o să se adune
Acei copii neştiutori»“
Citește pe Antena3.ro
