x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Astăzi e ziua ta: Lucian Avramescu

0
11 Aug 2011 - 21:00
Astăzi e ziua ta: Lucian Avramescu


"Am trait, pe cat mi-a stat in putinta, frumos..."
"Ce iute alearga viata! Unde se grabeste, cu cine tine musai sa se vada? Ieri, Ramona Vintila, de la Jurnalul National, ma sarbatorea, in rubrica ei, la 62 de ani, trimitandu-mi intrebari dragute. Azi, adica poi­maine, duminica, pe 14 august, cica iar ar fi ziua mea si fac, imi aminteste ea, 63. Anii mei sunt scurti rau. Astfel or fi si ai altora? Nu incep bine si se ispravesc, nu te-ai nascut intreg, picioarele mai sunt inca in pantecul mamei si parul scafarliei prinde sa-ti incarunteasca. Eu ma tot stiu la jumatatea vietii! Ce-o fi in­sinuand Ramona, incotro ma sileste, ce-i zorul asta? Va propun, zice ea, un exercitiu de imaginatie. Suntem prin anii 2111, urmasii se zgaiesc la televizor, unde e programata o emisiune de genul «In memoriam Lucian Avramescu». Ce v-ar placea sa stie despre dumneavoastra generatiile care vin si ce n-ar trebui sa se stie sau sa se vada acolo? Na, provocare! Mai intai ca nu sunt sigur ca peste una suta ani va mai exista televizor. Iar daca va fi, el va fi incorporat in burta, in creier, in clavicula. Pe bietul Nichita Stanescu, marele meu con­judetean, l-au uitat deja vecinii de cartier (mai exista cititori?) si n-a trecut o vesnicie de la savarsirea lui. Cine sa se mai intereseze atunci de un poet, oricare ar fi el (despre mine se zice ca as fi un poet al iubirii), care a trait cu o suta de ani in urma? Daca poezia nu va muri si vor mai exista intergalactici interesati de cadenta si melodia unui vers, voi fi rememorat probabil, intr-un efort de arheologie literara, cum o fac eu azi cu Ienachita Vacarescu. Va mai canta cineva «Buna seara, iubito»? Va recita cineva «Nu speriati frumosii-adolescenti» cu care candva cuceream publicul stadioanelor? Am indoieli. Ce sa se stie despre mine? Ca am trait, pe cat mi-a stat in putinta, frumos. Ca am suferit, asa cum sufera lighioana numita om, ca am iubit cu inariparile de rigoare, uneori cu asupra de masura, ca uneori am priceput cate ceva din viata, iar alteori mai nimic, ca, in general, merita sa te afli o vreme pe pamant. Ce sa nu se vada sau sa nu se spuna din viata mea? Sa se vada si sa se spuna tot. N-am, din cate-mi amintesc, unghere inavuabile, cu toate ca disectiile, operate fie si peste o suta de ani, n-au cine stie ce farmec. Istoria literara e avida de monden. Despre François Villon se stie doar ca a fost condamnat la moarte pentru o pre­supusa crima, despre Rimbaud ca s-a facut negustor de arme in plina glorie literara, iar pe crucea lui nu scrie poet, ci comerciant, despre Esenin ca pilea in draci si-si recita poeziile in carciuma, cocotat pe o masa. Eu, iata o poveste de viata pe care n-am istorisit-o niciodata, aflandu-ma noaptea in Atena (aveam douazeci si ceva de ani) si conducand acasa o grecoaica desprinsa parca din frizele antice, suparat ca grecii de azi nu mai sunt cei din anti­chitatea elena, m-am decis sa-i trezesc. Trecand printr-un cartier, pe langa o bisericuta-chivot, in apropierea careia atarna un clopot, am tras de sfoara lui cu putere spre a-i dezme­tici pe urmasii lui Ulise. Gestul meu, de generoasa revolta, s-a soldat cu aprinderea a zeci de lumini in cladirile invecinate, iar din tra­du­cerea textelor cu care grecii con­temporani m-au rasplatit am priceput ca nu prea le-am fost pe plac. Retin doar injuratura unuia de la etajul de sus al unui bloc – «Cred ca ma-ta a fost clopotitor!», gratulare intarita de voluta unui borcan. Da, am fost nemultumit ca grecii nu mai sunt ca in epopeile antice, iar artistii lor nu mai amintesc de secolul vrednic al lui Pericles. Da, am tras clopotele sa trezesc Atena. Am trezit-o, dar fara folos. A doua zi vindeau pe strazi aceleasi copii ale gloriei de altadata de care se despartisera ireversibil. E un lucru care n-ar trebui stiut si spus? Ba bine ca nu. Viata mea e plina de avanturi de acest gen. Uneori chiar am crezut ca voi indrepta lumea. M-am pacalit.
Ce sa-ti mai spun, draga Ramona? Aproape ca nu-mi vine sa ma las sarbatorit, aproape ca te-as ruga sa treci sub tacere ca duminica mai ispravesc un an din viata. Sunt si eu acolo un muritor in niste vremuri pe care le-am visat altcum si care se dovedesc al dracului de strambe. Pa!"
Citeşte mai multe despre:   lucian avramescu

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de