Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Sub semnul tradiţiei de familie, cariera sa a început în august 1964. A fost iniţial cercetător stagiar la Institutul de cercetări juridice al Academiei, pentru o scurtă perioadă procuror şi în cele din urmă avocat. Lucian Bolcaş împlineşte astăzi 72 de ani. Jurnalul Naţional îi urează “La mulţi ani!”
Avocatura este singura profesie în care nu eşti numit, ci eşti primit
“Sunt naţionalist, în pofida conotaţiilor abjecte pe care unii au vrut să le alăture acestui sentiment”
“De regulă atunci când eşti întrebat cum trăieşti prezentul eşti tentat să te raportezi la un alt timp istoric, anterior sau viitor, ce te poate caracteriza mai bine sau la un alt loc geografic «undeva în lume» unde ai putea găsi fericirea aşa cum o concepi. Eu tot timpul am trăit cu senzaţia că în acest timp trebuie să trăiesc şi mai ales că aici trebuia să mă nasc şi mai ales să trăiesc. Mai simplu şi concluziv sunt un om al acestui pământ şi al acestui timp şi trăiesc la fel cu cei care au acest crez, cu neliniştea şi speranţa ce te îndeamnă la acţiune. Nu poţi fi neliniştit pur şi simplu fără a căuta soluţia neliniştilor tale, nu poţi să ai cu adevărat o speranţă fără ca tu însuţi să nu participi la împlinirea ei.
Dacă trebuie să răspund de momentul actual trebuie să citez o strofă din Nichifor Crainic ce mă urmăreşte din studenţie şi care, prin trecerea timpului, s-a adâncit în mine: «Tresaltă-n mine milioane/ De-acelaşi sânge pe-un pământ,/ Şi-n iureşul eternei goane,/ Cum sunt ce-am fost, voi fi ce sunt».
Ce poate mulţi nu ştiu despre mine este faptul că port povara unei duble responsabilităţi faţă de înaintaşii familiei mele. Unchiul meu, avocat dr. Nicolaie Bolcaş, a fost îngropat de viu în noaptea de Vinerea mare (3/4 aprilie) a anului 1919 de trupele ungureşti în comuna Lunca, de lângă Beiuş, pentru că a participat la mişcarea de rezistenţă românească împotriva ocupanţilor. Locuitorii zonei îi cinstesc memoria de martir al neamului în fiecare an. Cum credeţi că pot să gândesc eu când în pământul acestei ţări şi pentru această ţară familia mea are îngropaţi nu numai morţii, dar şi vii? Şi de aceea am afirmat totdeauna cu mândrie că sunt naţionalist, în pofida conotaţiilor abjecte pe care unii au vrut să le alăture acestui sentiment. Nu-mi îngăduie cel viu din mormânt să fiu altfel. A doua povară este tradiţia activităţii juridice. Străbunicul meu a fost la sfârşitul secolului XIX judecător în Marghita din Apuseni, bunicul meu a fost judecător la Oradea, tatăl meu a fost cadru didactic la Facultatea de Drept. De altfel şi majoritatea rudelor colaterale au fost jurişti. Am crescut în această atmosferă ce m-a îndemnat să merg mai departe. Respectul pentru înaintaşi este povara de a trebui să te ridici măcar la înălţimea lor. Sub semnul tradiţiei de familie cariera mea a început în august 1964, deci în urmă cu o jumătate de secol. Am fost cercetător stagiar la Institutul de cercetări juridice al Academiei, pentru o scurtă perioadă procuror şi apoi avocat. Nu am să uit niciodată cuvintele tatălui meu când a aflat că am devenit procuror: «Mă tem că eşti prea tânăr pentru o putere atât de mare». Sunt cuvinte care, în sens metaforic, m-au urmărit mult timp şi care îşi păstrează actualitatea pentru cei cu mult mai tineri decât mine.
Dragostea de avocatură mi-a fost dată şi de Ionel Teodoreanu, care în multele sale cărţi (cu un conţinut desuet desigur) spunea că avocatura este singura profesie în care nu eşti numit, ci eşti primit. Am sperat totdeauna că pot să mă ridic la nivelul de a fi primit. Aşa a devenit dreptul o mare dragoste şi tot ca el şi soţia mea, care este tot avocată, împlinindu-mi viaţa. Pentru mine măreţia dreptului nu constă în interpretabilitatea legilor, ci în perenitatea marilor sale principii. De aceea mă doare şi simt ca o jignire personală interpretarea primitivă şi necondiţionat tendenţioasă a unor nechemaţi cu poziţii incerte social şi moral a esenţialului ce constă în spiritul legilor pe care nu au ajuns să-l cunoască.
A fi avocat şi om politic mi se pare o complementarietate mai mult decât necesară. În tradiţia istorică a României antebelice a produs rezultate benefice. Este un moment în care, stăpân pe cunoştinţele şi principiile tale, doreşti ca ceea ce vrei să construieşti să depăşească sălile tribunalului. Poate şi aceasta m-a adus în politică alături de afirmarea credinţei în neamul meu.
Acum rememorez un vers shakespearian: «Mai presus de orice rămâi credincios ţie însuţi/ Şi atunci precum ziua urmează nopţii/ Nu vei putea trăda pe nimeni». Cred că aceasta se vede în urma mea şi mai frumos decât atât nu o pot spune nici eu şi nici altcineva.
Greu de spus ce îmi doresc mai mult. Înainte era simplu, când eram mic îmi doream o cutie de bomboane, apoi îmi doream o cravată sau o pipă, acum îmi doresc să rămân un om normal într-o lume în sfârşit normală.”
Citește pe Antena3.ro
