Astăzi e ziua ta, Marina Constantinescu

Unul din marii specialişti ai teatrului românesc, cu cărţi publicate şi ani de profesorat, realizatoarea celebrelor “Nocturne” de la TVR, Marina Constantinescu îşi sărbătoreşte duminică ziua de naştere. Jurnalul Naţional îi urează “La mulţi ani!”

“Norocul meu au fost oamenii ­ culmea, deşi de ei am fugit mereu – pe care i-am întâlnit şi poveştile lor”
“Să ai date clare pentru ceva pe lumea asta, mi se pare un mare dar. Dar asta nu este nici pe departe suficient. Trebuie să înţelegi iute şi să munceşti, mult, foarte mult, pentru ca darul tău să îşi găsească rostul pe pământ. Altfel, e o vorbă în vânt. Ratarea apare exact la cei care primesc enorm de sus şi nu fac nimic cu asta. Talentul se risipeşte, se duce ca nisipul printre degete dacă nu munceşti, dacă nu te bucuri că eşti ales, dacă nu faci tot ce poţi ca să rămâi altfel. Ai nevoie de sprijin, de susţinere şi de înţelegere. Norocul face parte din cărţi. Fără nuanţe. Şi din viaţa mea. Norocul meu au fost părinţii mei şi fratele meu. Fără ei, aş fi rămas prizoniera unei timidităţi excesive şi a introvertirii. Ei au ameliorat, m-au încurajat, m-au pus în armonie cu mine şi cu lumea. Nu am făcut nimic fără enorm de multă muncă şi fără nebunie. Adică, curaj ca să fug după visele mele şi să le aduc, în mii de zmee, în viaţa mea. Norocul meu au fost oamenii ­ culmea, deşi de ei am fugit mereu – pe care i-am întâlnit şi poveştile lor. Mare, extraordinar noroc! Multe locuri sunt legate de aceste poveşti, de şansa uriaşă a însoţirii cu miracolul. Sunt momente în viaţa mea în care miracolul s-a întâmplat! Momente teribile şi decisive. Sau momente banale, şterse, când cineva de Sus m-a ridicat din nimicnicia mea şi m-a întors cu faţa la poveste. Vitalitatea mea vine din oamenii din jurul meu şi din poveştile lor. Cred în miracolul lui «a fi». El ţi se arată, nu trebuie să-l cauţi şi, dacă nu-l găseşti, nu trebuie să îl inventezi. Aici, nu ţine minciuna. Nebunia mea a fost aceea de a-mi găsi drumul. Cu zbateri, cu multe căderi în mine, cu abandonul de mine şi de ceilalţi. De mică şi până astăzi, când Părinţii mei nu mai sunt, am auzit şi aud şoapta lor: «Dacă ţi-ai găsit Calea, mergi pe ea până la capăt!». Nu e simplu... Am fost un copil bolnav de timiditate, de neîncredere în mine. Am fost tratată exemplar, ani şi ani, zile şi nopţi, de Părinţii mei, de fratele meu. Nu am fost vindecată, dar afecţiunea s-a ameliorat masiv şi pot să spun că am şi clipe în care sunt în armonie cu mine însămi. Am avut Profesori mari, tobă de carte, liberi în gândire şi simţire. Alt noroc! Deşi rebelă şi întoarsă cu spatele spre lume, datorită lor am priceput un cod: curiozitatea. Nu am fost moartă să merg la şcoală, să mă scol când noaptea încă e stăpână sau să învăţ după amiază şi să-mi fac praf ziua. Am fost moartă însă, să aflu, să descopăr, să fiu provocată să descopăr. Şi în gimnaziu, şi în liceu, la Caragiale, am avut Profesori-spirite. Cultivaţi, modeşti, cu minţi brici, care mi-au dat senzaţia că eu am inventat teoreme şi teorii complicate în matematici sau în fizică, chimie. Am simţit voluptatea cititului şi pe aceea a oricărui «nou» pentru că nimeni, dar nimeni în jurul meu nu a fost obtuz sau captiv al unui sistem de gândire, de educaţie tembel. De aceea, un copil hipersensibil poate să devină un adolescent mişto, vesel, dezinhibat, dispus să se cunoască şi să cunoască libertatea absolută pe care nu ţi-o dă decât acumularea lacomă. De aceea, am putut să merg pe drumul meu. Şi mai pot şi astăzi ­ deşi popasurile sunt tot mai dese şi ispita renunţării prin preajmă ­ într-o lume meschină, degradată, descompusă, «pizmoasă», crezând în Dumnezeu.”