Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Preşedintele Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului, doctor în istorie, prof. Radu Ciuceanu împlineşte astăzi 85 de ani. Jurnalul Naţional îi urează “La mulţi ani!”
“Reperele mele, pline de lumină, sunt anii de tinereţe când am pus mâna pe armă şi m-am împotrivit regimului comunist şi năimiţilor săi”
“M-am obişnuit cu un ritm de viaţă la care nu mai pot renunţa; nu e vorba de o repetiţie a gesturilor sau a vorbelor; mă simt ca o locomotivă gâfâind, e drept, cu un număr redus de vagoane, care nu are mai nici o oprire, ci numai o staţie terminus. Aş vrea ca ea să coincidă cu realizarea ultimului vis, transformat într-o datorie, pe care mi l-am impus printr-o vocaţie filiară, părintele meu fiind ctitor al mai multor instituţii culturale în perioada antebelică şi interbelică în Craiova şi Banat. De aceea, chiar dacă mă găsesc înşelat în promisiuni de aproape cinci ani, neînţeles şi fără sprijin din partea unui Guvern bicefal, cu ai cărui părinţi am colaborat la naşterea unui Parlament, a unei Constituţii şi a unei vieţi politice care s-a vrut democratică, nu voi abandona, până la sfârşitul vieţii, speranţa într-un act de curaj şi demnitate care s-ar înfăptui prin şi ridicarea, în capitala ţării, a unui Panteon Naţional al celor mai strălucite personalităţi care au contribuit la unitatea şi cultura poporului român.
Aş dori să privesc mult înainte, fiindcă drumul se îngustează pe an ce trece; reperele mele însă, pline de lumină, sunt anii de tinereţe când am pus mâna pe armă şi m-am împotrivit regimului comunist şi năimiţilor săi. Camarazilor mei le datorez apropierea de Hristos şi exemplul mut al jertfei. Viaţa este un film ale cărui secvenţe se întrepătrund şi curg unele în altele!
O clipă importantă a destinului meu a fost eliberarea, după 15 ani de temniţă grea, de la faimoasa Închisoare Gherla, un cadou de la Imperiul Chezaro-Crăiesc de odinioară. Atunci am redescoperit culorile acestei lumi care se contopiseră cu timpul într-una singură: cenuşiul zidurilor şi al celulelor.
Am început Facultatea de Istorie dintr-un îndemn al tradiţiei de familie. Deveneam a treia generaţie de istorici, începând cu acel Ciuceanu care inaugurase, după răscoala lui Tudor Vladimirescu, o şcoală de preparandie. Restul s-a adunat şi s-a completat până în acea «Vineri Mare» a zilei de 22 decembrie.
Îmi este greu să spun care ar fi cele trei momente de maximă încărcătură emoţională. Cred că primul – fără un efort al memoriei – mi-l dă acea clipă tragică din copilăria mea, când eu şi fratele meu ne-am despărţit de părintele nostru, care ne-a îndemnat să avem grijă de mama şi de numele pe care el ni-l lasă! Al doilea moment l-am trăit cu intensitate în dimineaţa zilei de 22 iunie 1941, când toate clopotele oraşului Băniei au răsunat bucuroase că poporul român e chemat la luptă pentru a redobândi pământul Basarabiei, furat cu un an înainte. Al treilea, în primăvara anului 1993, când am primit încuviinţarea înfiinţării unui nou Institut al Academiei Române, a cărui aniversare, la 20 de ani, o vom sărbători în curând. Şi, în sfârşit, un alt moment, şi el de neuitat, a fost atunci când în 22 decembrie, ora 13:00, am intrat în Televiziunea Română şi am redactat, împreună cu câţiva revoluţionari ad-hoc, primul manifest program către ţară.
În pragul celor 85 de ani, singurul care poate să măsoare umbra sau lumina zilelor noastre este Judecătorul Suprem.”
Citește pe Antena3.ro
