Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Doamna Sanda Golopenţia, profesor emerit la Brown University, din Providence, SUA şi, totodată, o prezenţă activă a vieţii culturale şi ştiinţifice româneşti, a împlinit, la 2 martie, 75 de ani. Jurnalul Naţional îi urează “La mulţi ani!”
“În personalitatea doamnei Sanda Golopenţia coexistă fericit preocupările lingvistei, scriitoarei, folcloristei, (...) autoare a unui număr considerabil de ediţii din opera mamei sale şi a tatălui său, volume pe care «nu atât (le-a editat) cât construit bucată cu bucată», subliniază reputatul etnolog Iordan Datcu. Sociologul Anton Golopenţia şi folclorista Ştefania Cristescu, părinţii doamnei Sanda Golopenţia, s-au cunoscut la Cornova, în timpul campaniei monografice întreprinse de profesorul Dimitrie Gusti. După ce Anton Golopenţia a fost arestat în Procesul Pătrăşcanu şi închis la Jilava, spus anchetelor teribile, fiind condamnat, fără drept de apel, unui destin crunt, tragic, şi a persecuţiilor exercitate asupra familiei de regimului comunist, doamna Sanda Golopenţia a imigrat în SUA, împreună cu soţul, Constantin Eretescu. A fost o despărţire dureroasă de ţară, percepută drept ireversibilă la momentul respectiv, mărturie fiind cărţile publicate ulterior. Departe de glie, a păstrat în inimă făclia valorilor româneşti. A adus în atenţie cercetări ştiinţifice importante şi, n-a încetat nici o clipă să facă lumină în privinţa morţii fulgerătoare şi suspecte a tatălui său şi să restituie patrimoniului ştiinţific românesc opera lui Anton Golopenţia.
Vorbind despre “proiectul polifonic”, cu prilejul decernării titlului de Doctor Honoris Causa Litterarum Humaniorum al Universităţii de Vest din Timişoara, doamna Golopenţia a descris importante etape ale structurării volumului “Ultima carte”. Mărturia este cutremurătoare: “Totul a început cu două scrisori întârziate: una către Ştefania Golopenţia, soţie, şi cealaltă către doi copii: subsemnata, de 11 ani, şi Dan Golopenţia, de opt ani pe atunci. Tatăl meu, arestat ca martor în Procesul Pătrăşcanu, le scrisese într-un moment, în anul 1951, în care-i devenise clar că, prins în angrenaj, nu va mai ieşi viu din închisoare. Tratat ca «duşman al poporului» şi deprins să cântărească lucid situaţiile, îi va fi fost clar şi că scrisorile acestea, deşi scrise conform «codului» tolerat, nu ne vor fi transmise câtă vreme trăieşte. Îmi imaginez însă că a nădăjduit ca, la moartea lui, ele să ne fie înmânate. Oricum, aşa cum pusese în declaraţii, ca într-o sticlă aruncată în mare, tot ce dorea să transmită pentru mai târziu, scriind şi jucând o ultimă carte, «urma alege» e dictonul care revine de mai multe ori, atunci când vorbeşte despre sine în cele 18 luni de închisoare, tot astfel scrisorile acestea erau menite să ne spună regretul că nu va mai apuca să-şi arate dragul pentru noi trei şi nici să ne ajute în lupta pentru viaţă, pe care o presimţea grea, sau să ne treacă ceva din ce ştia ori simţea, aşa cum se bucură să o facă orice părinte. Scrisoarea către ea, Ştefania Golopenţia nu a primit-o niciodată. Scrisoarea noastră ne-a parvenit, mie şi fratelui meu, la peste 40 de ani distanţă, când am ajuns să citesc în anul 1997, la Arhivele S.R.I., dosarul 40.002 al Procesului Pătrăşcanu şi, într-o bună zi, în cadrul lui, am dat peste textul, numerotat ca tot restul, «Sanda şi Dănuţ, dragii mei». Cum, la fel cu viaţa noastră din acea perioadă, repertoriată de filatori-cronicari, care nu s-au mulţumit să noteze, în ture, ce face Anton Golopenţia, ci ne-au inclus în istorisire şi pe noi copiii, pe mama sau bunica, scrisorile acestea ne aparţin doar în parte, le-am publicat, printre celelalte declaraţii, în volumul pe care l-am intitulat «Ultima carte», unde sunt cuprinse toate declaraţiile în anchetă date de Anton Golopenţia. Din ce mi se adresa mie în scrisoarea către copii, o frază a schimbat în bună măsură cursul ultimilor mei aproape douăzeci de ani. Era simplă. «Uită-te în cărţile mele», spunea tatăl meu şi, adresată copilului de atunci, fraza aceasta putea funcţiona doar ca o încurajare şi un îndemn la lectură. Prinsă însă în coconul timpului care i-a fost şi ne-a fost refuzat, scrisă de un om pe care «patria», aşa cum s-a definit ea în anii 1950, îl suprimase brutal, deşi toată truda lui de om fără vacanţe, fără agoniseală şi fără carieră fusese pusă în slujba României cu competenţă şi autenticitate, fraza revenea obsedant, punând sub semnul întrebării tot ce aveam eu însămi de încheiat (...). Toate erau bune şi frumoase, dar o rugăminte adia în fraza deschizătoare de drum, dincolo de ce pusese în ea tatăl meu, complicată şi adâncită de ani răi care nu s-au încheiat încă deplin, căci nu au fost văzuţi în răutatea lor de neînţeles. Aşa că am început cu ce era vizibil. Şi m-am uitat în ceea ce înţelegeam că a fost trăit, în ciuda torturii, ca ultima carte pe care o scria, ca ultimul prilej de a ţine în mână un stilou, chiar dacă cerneala era din ce în ce mai apătoasă. În anii 1950–1951, cei arestaţi ca martori îşi scriau încă singuri declaraţiile, primeau, după «interogare» hârtie şi cerneală şi puneau pe hârtie ce reieşise din convorbiri. Iar Anton Golopenţia şi-a scris declaraţiile cu grijă vizibilă, cu, în surdină, bucuria de a scrie şi a citi ce a scris, a cărei lipsă a fost pentru el fatală în aceeaşi măsură cu privaţiunile şi agresiunile fizice. Timp de aproximativ trei ani, casa roşie din Glendale Avenue unde locuim a devenit echivalentul unui spaţiu de detenţie, m-am simţit trăind fără lumină şi fără semeni în celule cavou şi am transcris la calculator, de una singură, ceea ce a devenit volumul «Ultima carte». Lucrând, mă uitam la textele care înlocuiseră cărţile în timpul celor 18 luni de închisoare şi agonie. Nu numai la declaraţiile lui Anton Golopenţia, ci şi la declaraţiile altor funcţionari de la Institutul de Statistică, cu care fusese confruntat. La declaraţiile, apoi, ale altor oameni incluşi în snopul Lotului Pătrăşcanu. Am vrut după aceea să aud, cum le-a auzit el, vocile anchetatorilor. Şi volumul «Ultima carte» creştea pe măsură, devenea polifonic, aşa cum au fost, în anii aceia, locurile în care s-a suferit şi s-a murit fără rost, istovindu-se din nou o putinţă de închegare românească”. O carte-document ce completează polifonia unei opere construite “bucată cu bucată”! La mulţI ani, stimată doamnă Sanda Golopenţia!
Citește pe Antena3.ro
