Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
60 de ani. O vârstă rotundă, frumoasă, fără asperităţi de netezit, fără intersecţii periculoase. Valentin Teodosiu m-a avertizat de ceva vreme: “Vezi că împlinesc 60 de ani!”. Şi n-am uitat. Mi-era oricum imposibil. Valentin Teodosiu nu e omul pe care să-l treci cu vederea. Ochii, urechile, simţurile, sufletul tău se umplu de el de la cea dintâi întâlnire. E greu să uiţi un interpret al jocului subtil, e dificil să fii indiferent în faţa personajelor prin intermediul cărora actorul reuşeşte să mai smulgă o mască a condiţiei umane, pe muchia dintre abjecţie şi admiraţie. Posesor al unei incredibile puteri de concentrare, uneori te face să te întrebi oare ce talisman poartă în buzunare de-i iese atât de bine fiecare rol. 24 de ore din 24 Valentin Teodosiu nu ştie să fie decât actor. Nu e puţin lucru. Dacă mă gândesc şi la faptul că mai este şi tată, şi soţ, cred că am spus tot. Actorii, iar Valentin Teodosiu nu face notă discordantă, îşi topesc sufletul sub lumina reflectoarelor la fiecare spectacol pentru publicul lor. Este şi acesta un omagiu pe care ar trebui să ştim să-l preţuim la adevărata lui valoare. De fapt, să fim recunoscători ar fi suficient. Oare suntem? Jurnalul Naţional îi urează lui Valentin Teodosiu, la împlinirea a 60 de ani, La mulţi ani!
“Fac film pentru roluri care mă interesează, companii plăcute, regizori buni şi bani civilizaţi”
“Cel mai mult mă bucură că ajung să împlinesc 60 de ani pe 17 septembrie. Sunt în formă bună. M-am relaxat, m-am odihnit în vacanţă. Am avut o vară frumoasă, am fost în Thassos cu copiii, cu prietenii, am umblat, am văzut oraşe, muzee, munţi, ape, feriboturi... A fost superb. Apoi, fetele mele au fost într-o tabără excepţională de cercetaşi, pe care le-o recomand tuturor părinţilor, pentru că-i învaţă pe copii să scape de teamă, să se descurce în situaţii limită, să aibă curaj, ceea ce este esenţial, mai ales pentru cei de vârsta lor. Nu e uşor, nu e ieftin, dar merită orice sacrificiu. Am început British Council, mai devreme cu o săptămână decât şcoala normală. De asemenea, clasa a III-a, cu înmulţirea, cu împărţirea, cu probleme. Am avut discuţii frumoase, le-am certat că nu citesc şi Catinca mi-a spus: «Eu am citit trei pagini.» «Nu puteai să citeşti 20?» «Mai bine mai puţin decât deloc.» După ce au citit cu chiu cu vai «Aventurile lui Tom Sawyer şi Huckleberry Finn», acum o să trecem pe ce avem de citit pentru şcoală şi pe fişe. Urmează pedepse, abstinenţă de la tablete şi tot aşa. Pentru că până în clasa a IV-a trebuie să simtă mirosul de hârtie, de carte. După aceea s-a terminat. Dacă îşi capătă această bucurie şi lectura atunci vor câştiga, dacă nu, vor face ce au făcut ăştia la bacalaureat. Vor fi cititori în diagonală. Am jucat tenis cinci zile pe săptămână, am început înotul, mă ţin în formă. 60 de ani trebuie întâmpinaţi cu sănătate pentru că peste zece ani merg pe 80 şi atunci trebuie să mă pregătesc.
La Castelul Corvinilor a fost un proiect interesant vara aceasta, care se va permanentiza. Se doreşte o continuare prin săli şi oraşe de provincie cu spectacole istorice, patriotice, adevărate şi este important, este frumos, fascinant, costume de epocă, poveşti, legende. Au fost 1.500 de oameni înăuntru şi peste 2.000 afară. Nu mai era loc. Am fost plăcut impresionat. Se vrea continuarea festivalului şi obţinerea unor fonduri mai mari, pentru că anul acesta a fost puţin cam în pripă şi cam sărăcuţ. Am avut cinci repetiţii şi un spectacol, nu este uşor.
Am un proiect. Nu aş vrea să vorbesc, pentru că de câte ori am vorbit nu s-a îndeplinit, dar e interesant chiar dacă se întâmplă sau nu. Am dat o probă la un film american care nu ştiu încă cum se numeşte, al cărui subiect se petrece în Moldova. Vine o echipă de americani, un subiect ciudat cu dispariţii de oameni, dar important este că am dat probă pentru un rol principal şi s-au hotărât să ia un american în rolul acela, eu urmând să joc vreo şapte zile, deci un rol destul de bun. Un poliţist moldovean care colaborează cu ei şi vrea să-i ferească de toate întâmplările nefericite din zona respectivă. M-au pus să-mi las mustaţă gen Stalin, să vedem...
Al doilea proiect este unul HBO, făcut de un american. Revoluţia. Li s-a părut că nouă nu ne-a ieşit prea bine şi vor să o facă ei. Sperăm ca lor să le iasă mai bine decât ne-a ieşit nouă. Sunt şase roluri principale, poate că prind ceva. Regizorul va veni şi la teatru să mă vadă în «Scrisoarea pierdută» pe 18 septembrie. Vrea să mai vadă şi alţi actori. E un proiect. De obicei, ele dacă nu se mai întâmplă, nu se mai întâmplă din cauza banilor. Eu nu mă duc pe nimic. Am 84 de filme până acum, nu vreau să fac film decât pentru roluri care mă interesează, companii plăcute, regizori buni şi bani civilizaţi, că bani mulţi nu am avut niciodată. Nu o să-i primesc acum, când totul este pământ. Ştii care este singura cale de a ieşi din criză pentru România? Otopeniul... Numai că unde să fugi? Nu noi, nu eu, e vorba de cei tineri. În altă parte unde e mai rău, sau unde urmează să vină rău? E complicat...
De ce atâta ură? Din cauza sărăciei. Mor oameni tineri pe capete din cauza stresului, din cauza efortului, alergării nebune după bani, după ciubucuri. Supravieţuire, de fapt. Nu mulţi părinţi sunt fericiţi că încep şcoala copiii lor, pentru că nu au bani să le asigure nici măcar un minimum. Deşi învăţământul e gratuit, eu am luat cărţi de acum două săptămâni. Urmează o nebunie întreagă, le cauţi şi nu le găseşti. «Tata, grea e viaţa», mi-a spus Catinca, în clasa a II-a. «Stai, tata, să vezi a III-a şi aşa mai departe»...
Să vedem ce va fi şi la teatru. Nesusţinuţi de municipalitate la un moment dat vom ajunge în punctul zero şi atunci va fi grav, vom deveni teatru de proiecte. Noi trebuie să trăim din ce avem. Dar nu poţi scumpi biletul, nu poţi să-l faci mai mult de 40 de lei. Nu mai vine nimeni atunci. Din încasări trebuie să plătim colaboratorii, recuzita consumabilă, drepturile de autor şi tot aşa. Nici nu se mai pune problema de spectacole noi, de regizori mari, pentru că nu ai bani să plăteşti. Poate să mai fie o şansă pentru cei tineri, care sunt în stare să vină şi degeaba, numai ca să debuteze, să pătrundă în nişte spectacole bune. În orice caz, momentul este greu pentru toată ţara, în absolut orice domeniu. La anul va fi şi mai greu. Sunt foarte pesimist, dar norocul este că avem nişte spectacole foarte bune, pe care le jucăm cu plăcere, şi ele ne menţin tonusul ridicat. Tinerii se descurcă bine cu spaţiile neconvenţionale, dar sunt spaţii mici, patronii nu se îmbogăţesc. Fără nume, fără afiş nu faci treabă. Teatrele au aceleaşi scheme de dinainte de revoluţie. Au un număr de angajaţi, trebuie să dea afară multă lume, maşinişti sunt puţin şi trebuie să se ocupe de mai multe săli. Cel pe care îl ai îl trimiţi şi acolo, şi dincolo. Vom ajunge ca în Occident. Joci pe proiect, ai şansa să fii societar sau să joci un proiect un an sau doi, bine, dacă nu, stai dumneata acasă. Paradoxal, vom fi bucuroşi că vom fi pensionari. Atunci, cât de cât dacă intru în ceva voi fi plătit. Prost, bine, mai mult sau mai puţin, dar voi fi.
Serbez 60 de ani cu oamenii mei de suflet, la căsuţa mea de la ţară. Am vrut să fie 30, s-au adunat 50, dar nu am ce să fac. Sunt cei mai apropiaţi... O să ne bucurăm, o să râdem, o să spunem bancuri, o să fie bine dacă n-o să fie rău... Chiar mă simt în putere, nu am senzaţia că îmbătrânesc. E bine, e meritul copiilor şi al soţiei mele. Îmi doresc să nu plouă şi toţi cei care vin la mine să-mi ureze La mulţi ani să se simtă bine. Pentru mine este suficient. Dacă tot n-o să mai joc, vreau să scriu. E ca la voi. Ai talent sau nu. Mulţi vor să fie reporteri, redactori, ziarişti, patroni, dar e greu, trebuie să ai condei. Nu mai avem cronicari. Cronicarul trebuie în primul rând să fie o personalitate la care toţi să se uite cu gura căscată. Dar nu mai există. Toţi scriu pe blog, nu citeşte nimeni. Sunt găşti la diferite festivaluri, într-un fel vorbesc despre spectacol, în alt fel scriu. Unii scriu din burtă. Mă doare că sunt luate în braţe spectacole de o vulgaritate fără seamăn, cu sânge, mizerie, mahala. Caragiale a scris despre mahala pentru că aşa era, oamenii erau răi, dar a scris cu zâmbetul pe buze râzând de aceste personaje pe care le-a caricaturizat şi pe care le-a privit cu indulgenţă. Haideţi să râdem de ei, poate se schimbă! Dar nu că se taie, că se violează, că Rică are 70 de ani, că Veta e curvă. Este ceva fără seamăn, nu se poate. La noi, la Comedie e altfel. De asta mergem cu bucurie la teatru. O oază de linişte, o poiană de respiro, de lumină, de verdeaţă, te simţi stăpân pe talentul tău şi bucuros că joci în spectacole de succes. Echipa teatrului este meritul lui George Mihăiţă, care este un manager bun, el dă tonul. Se ocupă de destinul fiecărui actor. Este mare lucru să te simţi băgat în seamă, să fii distribuit. Dar şi noi suntem lângă el şi facem ce trebuie.”
Citește pe Antena3.ro
