Astăzi e ziua ta... Zamfir Dumitrescu!

Apropierea sa de pictură s-a produs în timp. A început să deseneze şi să coloreze de mic copil, "beneficiind" de faptul că a avut tot felul de accidente în copilărie, care îl imobilizau în pat şi în casă. Profesor universitar doctor Zamfir Dumitrescu împlineşte astăzi 64 de ani. La mulţi ani!

"Un mic meşter din provincia România..."
"Când înaintăm în vârstă şi ne uităm peste umăr în trecut devenim preocupaţi de aflarea unor idei-imagine care să ne definească întrucâtva viaţa petrecută. Trei asemenea cuvinte-noţiune mă obsedează de la o vreme: acceptant, nonacceptant şi acceptac (termenul de acceptac îmi aparţine, fiind inventat de mine).

Acceptantul
Acceptantul este, în filosofia mea, conştient de condiţia sa, impusă, condiţie pe care o admite cu stoicism. El se supune legilor naturii precum şi celor sociale ştiind permanent că libertatea sa este legată de înţelegerea (acceptarea)  necesităţii.

Nonacceptantul
Nonacceptantul este un revoltat, dar nu un rebel, el nu se împacă cu ideea că viaţa nu e o opţiune personală, fără a fi însă nihilist. Caută să evite compromisul, apelând la multe alte compromisuri.

"Acceptacul"
Acceptacul este o caricatură a acceptantului. E limitat în cunoaştere. Admite fără să crâcnească condiţiile impuse (de natură, de istorie, de so­cietate, de viaţă) şi devine un entuziast susţinător al acestora.
La douăzeci de ani eram probabil un acceptac. Iubeam femeile, ţigările de foi şi pictura. Pe la patruzeci de ani acceptacul  din mine a început să se transforme în acceptant. Trăiam pentru pictură, iubeam fetele frumoase şi nu-mi ajungeau trabucurile. După şaizeci de ani am fost atins de fiorul nonacceptantului. O stare de meditaţie selectivă s-a instalat în gândurile şi acţiunile mele. Eram absorbit de pictură, iubeam femeile şi, bineînţeles, îmi plăceau în continuare havanele.

Omul de azi...
După o experienţă aproape completă de viaţă, cu mai de toate în ea, am devenit mai rezervat faţă de semeni, mai reticent, puţin mai retras în mine însumi şi poate cu un blamabil sentiment de autosuficienţă.
Cred că am fost şi încă mai sunt un om implicat, după posibilităţi, în artă şi în cultură. Sunt,
şi probabil voi rămâne în istoria picturii, un mic meşter din provincia România. Firava noastră cultură contemporană se integrează european într-o mare tulbure şi agitată, cu puţine, prea puţine valenţe artistice.  Privim cu entuziasm (de acceptac) spre contopirea în oceanul mondializării a unei culturi diluate de şocul electrocutant al mass-mediei.
Dar probabil că nici una dintre cele trei cuvinte-noţiune care mă frământă de câteva luni nu reprezintă un diagnostic corect al omului care sunt azi... E posibil să mă regăsesc în final într-o stare, a patra, de dubitativitate. O stare superioară, cred, celorlalte trei, dar însumându-le, jalnic,  pe toate laolaltă."