"Astazi e ziua ta…" - Irina Mavrodin implineste 75 de ani

MOTO
"… paradoxul limitarii timpului ce-mi este totodata dat in nelimitarea lui

"De-a lungul vietii mele, care "s-a scurs", ca pentru fiecare dintre noi, "pe nesimtite", am avut de infruntat, si de trecut ca pe adevarate obstacole, cateva praguri - mai cu seama doua, cel al varstei de 50 si cel al varstei de 70 de ani, cand am trait adevarate crize, profunde, dar de scurta durata, cand am constientizat cu intreaga mea fiinta trecerea timpului, faptul ca anii care-i sunt dati unui om sunt numarati, ca in fata mea nu sta un timp infinit, ci un timp limitat.

Acum nu ma aflu intr-o asemenea criza existentiala, dar traiesc totusi paradoxul (cucerit datorita crizelor anterioare) limitarii timpului ce-mi este totodata dat in nelimitarea lui ce mi-a fost de asemenea data, caci, limitati stiindu-mi anii, ii stiu parca mai mult decat niciodata infiniti, printr-un prezent pe care-l traiesc ca infinit. Am revenit asadar, cu un plus de constientizare totusi, la starea pe care o are fiecare om in relatia lui cu timpul, si care-i permite sa traiasca. Vreau sa spun ca intr-un sens ma simt ca la 20 de ani, si asta poate fiindca in fiecare dintre noi ramane aceasta imagine a copilului, a adolescentului, a tanarului care am fost si care mai avem intr-un fel credinta ca suntem. E o imagine atat de adanc sadita in noi si cu care ne identificam atat de statornic, incat ea prevaleaza, cel putin in cazul meu, asupra oricarei altuia, desi clipa de clipa, in concretul vietii mele cotidiane, trebuie sa ma confrunt cu ceva care poate poarta numele de - pentru ce sa ne ferim de cuvinte, e periculos sa o facem, caci ele sunt cele care ne pregatesc pentru tot ce urmeaza, cel putin pe noi, poetii, pentru tot ce constientizam si nu constientizam indeajuns - "batraneste".

Imi voi petrece deci si aceasta aniversare cu capul plin de proiecte si cu masa plina de pagini din viitoarea mea carte, impreuna cu cativa dintre fostii si actualii mei studenti si doctoranzi, si apoi impreuna cu familia mea. Sunt multi ani de cand imi petrec aniversarile in felul asta, a devenit aproape un ritual, cu greu imi mai amintesc sarbatoririle mai zgomotoase, mai agitate de altadata. In schimb, imi amintesc de cea mai linistita si totodata mai teribila aniversare din viata mea: aveam 17 ani, ii implineam chiar in acea zi, si ma internasem de cateva ori la sanatoriul Moroieni. Eram absolut convinsa ca voi muri de tuberculoza - am trait un fel de epifanie, o evidenta care a lasat urme adanci asupra spiritului meu - si sufletul meu era pe deplin impacat.

Acum imi dau seama ca trairea, incercarea aceasta mi-a fost data ca un dar dumnezeiesc, care m-a facut sa-mi vad mai limpede calea, ajutandu-ma sa scriu si sa traiesc, sa traiesc si sa scriu. Ajutandu-ma sa invat rabdarea si speranta. Speranta e o stare a deschiderii, si eu ma aflu in ea, in deschiderea spre viitoarele mele poeme, eseuri, traduceri, spre studentii care ma asteapta."