Azi e ziua ta, Ştefan Mitroi

“Nu pot urî pe cineva într-atât încât să nu pun în sentimentul ăla nenorocit de ură şi puţină dragoste”

Mă încăpăţânez să cred că nu se poate trăi fără dragoste

Scriitorul şi jurnalistul Ştefan Mitroi împlineşte astăzi 58 de ani. L a mulţi ani!

Mi-a luat ceva timp ca să aflu de ce m-am născut. Ca să trăiesc! Pentru a afla de ce trăiesc mi-a luat şi mai mult timp. Ca să scriu! N-am aflat încă de ce scriu. Credeam că pentru a-mi spune mie însumi şi poate şi altora că nu se poate trăi fără dragoste. Numai că, de câţiva ani, văd în jurul meu o tot mai mare nevoie de ură. Lumea de dinainte era una a urătorilor. Asta de acum pare să fie a urâtorilor. Aş minţi dacă aş spune că, om fiind, şi fiind şi de aici, eu n-am urât niciodată pe nimeni. Pot spune că mi se întâmplă, din când în când, şi acum. Doar că, indiferent despre cine ar fi vorba, nu pot urî pe cineva într-atât încât să nu pun în sentimentul ăla nenorocit de ură şi puţină dragoste. Un vârf de unghie. Mai precis, un vârf de inimă, fiindcă sunt îndeajuns de prost pentru a mă folosi de ea, la inimă mă refer, şi atunci când mângâi, şi atunci când zgârii. Dar se vor termina toate într-o zi, una la capătul căreia Îl voi ruga pe Cel de Sus ca, într-o altă viaţă, dacă va crede de cuviinţă că pot avea dreptul la ea, să nu mă mai facă om, ci copac, iar daca asta e cumva prea mult, doar o frunză, dar pe ramul aceluiaşi copac cu mama şi tata, care se vor lua, în mod sigur, după mine, cerând să fie frunze şi ei. Cum poate copiilor mei o să le placă să fie tot oameni, îi anunţ de pe acum unde mă pot găsi, dacă se vor gândi vreodată să mă caute: în cea mai îndepărtată pădure!

Asta în cazul în care o să vrea Dumnezeu să-mi asculte rugămintea. Se prea poate ca El să-mi spună: Ai înnebunit ?! Ce te-a apucat de nu mai vrei să fii om? Ba vreau, voi zice, însă mă tem că o să repet toate, dar absolut toate greşelile dinainte. Adică cele pe care le fac acum, în viaţa aceasta. Despre ce vorbeşti? Păi, în primul şi în primul rând, despre faptul că voi crede că mi se va întoarce măcar a zecea sau a suta sau a mia parte din dragostea pe care o pun în cuvinte. Pentru a constata că se întâmplă de tot mai puţine ori aşa. Sunt cât se poate de sigur că tatăl ceresc nu-mi va spune, aşa cum ar fi potrivit: Învaţă să urăşti mai mult! şi-o să vezi că toate încep să-ţi meargă din plin! Nu-ţi mai scoate atât de des sufletul la bătăie dacă vrei ca oamenii să simtă că au cu adevărat nevoie de ceea ce le spui. Fii ceva mai cinic, mai nepăsător, ia în derâdere lumea aceasta şi suferinţele pe care omul le provoacă zilnic omului. Cu alte cuvinte, dă-te cu timpurile pe care le trăieşti, altminteri...

Altminteri, mărturisesc, de bunăvoie şi nesilit de nimeni, că sunt zile în care îmi prieşte, totuşi, faptul că m-am născut, că trăiesc, că scriu, că mă încăpăţânez să cred în ideea că nu se poate trăi fără dragoste, că-mi folosesc inima, punând câte o părticică din ea în fiecare cuvânt ce-l aştern pe hârtie, că doi copaci frumoşi, care sunt copiii mei, îmi apără de te miri ce sufletul, că o femeie, care e nevasta mea, îmi suportă la nesfârşit egoismul şi greşelile zilnice, că ea este dumnezeul la fel de muritor ca mine căruia îi datorez puterea de a crede în puterea Dumnezeului celuilalt, mare. Da, există astfel de zile, tot mai rare în ultimul timp, dar există!”