Despre creaţie

Termenul de creaţie e folosit, în general, în activitatea artistică, şi denumirea de "creator" se dăruie cu destulă uşurinţă. Aflăm că X a plecat nu ştiu unde "să creeze", că Y se află în "criză de creaţie", iar că fericitul W e într-o perioadă de mare forţă creatoare.

Eu cred că întreaga viaţă trebuie să fie creaţie. Nu e vorba, desigur, de dorinţa de a transforma fiecare zi a existenţei noastre într-o zi de sărbătoare - caracterul festiv al existenţei nu depinde de noi, e utopică ideea ca fiecare gest să aibă frumuseţea unei capodopere - ,ci de ceva mult mai simplu: viaţa este totuna cu creaţia. Ca să scăpăm de obsesia artei trebuie să mărturisim că nu toate produsele artistice vin din zona creaţiei, cele mai multe din ele sunt rezultatul unor calcule mai mult sau mai puţin reuşite. Ele sunt făcute, nu născute. Ele nu sunt rezultatul observaţiei libere a vieţii, ci al experienţelor neasimilate, al lecturilor, al ideilor aprioric stabilite. La întrebarea cuiva "De ce scriu atât de puţin" i-am răspuns că scriu atât de puţin fiindcă sunt incapabil de a accepta singurătatea. Dacă nu acceptăm singurătatea, creaţia ne va ocoli până la sfârşitul vieţii, vom muri de moarte bună, dar nu vom cunoaşte lumina şi bucuria creaţiei.

"Orgolioşii sunt incapabili de creaţie, de aceea a vorbi despre «orgoliul creatorilor» este un lucru lipsit de sens. Un individ superficial, care se doreşte inteligent sau doar spiritual, poate să obiecteze: «Bine, atunci orice om capabil de a asculta viaţa e capabil să producă o capodoperă». Şi atunci, ce facem cu meritul personal?! Eu cred că, da, orice om capabil de a asculta mişcările vieţii poate să scrie o capodoperă, numai că asemenea oameni sunt încă puţini, şi că a asculta viaţa nu e chiar atât de uşor cum s-ar părea..."

Teodor Mazilu, "Ipocrizia disperării" Editura Albatros, Bucureşti, 2002