Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Poartă numele dragostei. Dragobetele este o reprezentare mitică autohtonă, intim legată de ritmurile naturii, de înfloritul florilor şi de împerecherea păsărilor.
Obiceiul, atestat etnografic pe un întins teritoriu, este încă viu în unele zone din nordul şi vestul Olteniei. Dragobetele este sărbătorit în Calendarul Popular în ziua de 24 februarie, ne spune profesorul Ion Ghinoiu, dar, în unele zone, şi pe 28 februarie, sau pe 1 şi 25 martie. Sărbătoarea, numită şi Cap sau început de Primăvară, este deschizătoare a dragostei şi a bunei dispoziţii. Dragobetele românilor este identificat cu Cupidon, zeul dragostei în mitologia romană, cu Eros, zeul iubirii în mitologia greacă şi, mai ales, cu Năvalnicul, personificare a dragostei pătimaşe din panteonul românesc.
Înainte de Dragobete a fost păznuit Sfântul mucenic Vlasie, protectorul păsărilor de pădure şi al femeilor însărcinate. Poporul român crede că de ziua lui se întorc păsările migratoare, că li se deschide ciocul şi încep să cânte, în timp ce la Dragobete, aceste păsări se vor strânge în stoluri, ciripesc, se împerechează şi încep să-şi construiască cuiburile în care vor creşte puii. Păsările neînsoţite în ziua de Dragobete rămân stinghere şi fără pui până anul următor. Cum astăzi păsările îşi găsesc perechea, Dragobetele se mai numeşte, în nordul Olteniei, şi Logodna sau Însoţitul Păsărilor. Ritualul păsărilor a fost preluat şI de oameni. Ca să nu rămănă singuri, fetele şi băieţii, asemenea păsărilor, trebuie să se întâlnească.
“Dacă în ziua de Dragobete vremea este frumoasă, fetele şi feciorii ies la pădure, hăulind şi chiuind, pentru a culege primele flori ale primăverii, ghioceii şi brânduşele. Pretutindeni se striga: “Dragobetele sărută fetele!”, ne spune profesorul Ion Ghinoiu. Asemănător păsărilor, fetele se zburătoresc, fugă rituală care se încheie cu prinsul şi sărutatul lor de către băieţi. Înainte sau prin locurile prin care tradiţia mai este păstrată, băieţii făceau leagăne atârnate de crengile copacilor pentru fete, căutau să-şi vorbească unii altora, să-şi spună cuvinte frumoase, să se picure- adică să se ciupească- să se sărute, să facă legăminte de dragoste.
Dragobeţi sunt numiţi atât feciorii, cuprinşi de fiorii dragostei, cât şi mugurii culeşi de fete de pe crengile copacilor şi puşi la ureche precum cireşele în luna mai. Dragobeţii se întreceau să învârtă fetele în braţe. În unele sate, femeile scoteau din pământ rădăcină de spânz, folosită în practicile de medicină populară, fetele şi nevestele îşi făceau rezerve de apă din zăpada netopită cu care se spălau în anumite zile ale anului pentru păstrarea prospeţimii tenului. De frică să nu ciricăie toată viaţa, de Dragobete nimeni nu lucra. Se spunea că acest patron al dragostei, cu înfăţişare de flăcău iubăreţ, ar umbla prin pădure să pedepsească fetele care au lucrat în ziua lui.
Sărbătoarea mai este numită şi “Drăgostiţele”, dar şi “Dragomiru-Florea”, “Granguru”, “Ioan Dragobete sau “Sântion de primăvară”.
În calendarul ortodox, astăzi se prăznuieşte Întâia şi a doua aflare a capului Sfântului Ioan Botezătorul. Cum la 24 februarie se spune că primăvara înlocuieşte iarna, iar luna lui Făurar se pregăteşte să-i facă loc lunii lui Mărţişor, femeile aveau grijă să-şi protejeze pruncii cu o amuletă: un şnur din arnici roşu, împletit cu bumbac alb.
Din bătrâni se spune însă că Dragobetele ar fi fost fiu al Babei Dochia, numită şi Baba Marta, ale cărei zile sunt ţinute la început de Martie, timp ritual de nouă sau douăsprezece zile, egal cu durata urcuşului Babei Dochia cu oile, la munte, pe baza cărora se fac previziuni, numind, pentru fiecare zi, câte o femeie în vârstă şi, în raport cu vremea frumoasă sau urâtă, este apreciată şi firea persoanei. Tot în ziua de Dragobete, pe lângă şnurul alb-roşu, fetele obişnuiau să poarte la gât un mărţişor confecţionat dintr-un bănuţ din argint. Obiceiul din 24 februarie a fost preluat, ulterior, şi în cea dintâi zi de martie, bănuţul protector fiind prins şi la gâtul sau la mânuţele copiilor. “Este datină ca părinţii să lege, la 1 martie, copiilor câte o monedă de argint ori de aur la gât sau la mână. Moneda aceasta, care e, de regulă, atârnată de o cordea roşie sau de un găitan compus din două fire răsucite de mătase albă şi roşie, sau de un fir de arnici roşu şi unul de bumbac alb, se numeşte mărţişor, mărţiguş, marţ. Scopul legării sau punerii mărţişorului la gâtul sau la mâinile copiilor este de a avea noroc în decursul anului, să fie sănătoşi şi curaţi ca argintul cu venirea primăverii şi, peste vară, să nu-i apuce şi să-i scuture frigurile. Punerea sau legarea mărţişorului se întâmplă, de regulă, la 1 martie, dis-de-dimineaţă, până nu răsare soarele”. (Simion Florea Marian – “Sărbătorile la români”).
Citește pe Antena3.ro
