Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Căteva săptămăni petrecute la două spitale din Cluj mi-au dat posibilitatea să meditez asupra suferinţei fizice. Cunoşteam teoria lui Thomas Mann, care susţine că suferinţa educă sensibilitatea, măreşte inţelegerea. Această idee m-a fascinat, voiam să-mi fac din ea un ghid care să mă conducă in labirintul problemei. Dar mi-am dat seama foarte curănd că această idee seducătoare imi barează spontaneitatea, mă impiedică să văd ceea ce este. Eram pus in situaţia ingrată de a hrăni această idee, de a vedea numai ceea ce i-ar demonstra valabilitatea. In fond, mi-am zis că nu e treaba mea să demonstrez justeţea ideilor altora, aşa că am renunţat la orice ghid şi mi-am propus un lucru mai modest, să observ ce se intămplă cu mine. Dar acest lucru s-a dovedit neobişnuit de greu, aproape imposibil.
Prima dată am trăit un sentiment de revoltă, de parcă aş fi fost condamnat pentru o fărădelege pe care n-o infăptuisem. Boala imi apărea ca o nedreptate care mi se face, probabil că acesta e sentimentul pe care-l trăiesc toţi bolnavii... Inţelegeam boala, dar nu inţelegeam că ea se poate extinde şi asupra mea... Aveam impresia că destinul mă trădase, că nu-şi respectase un cuvănt pe care, de fapt, nu mi-l dăduse niciodată. "Cum o să fiu eu bolnav? De ce eu?
De ce tocmai eu?"
Ceea ce m-a surprins a fost faptul că la un moment dat mă obişnuisem cu boala, cu suferinţa fizică, aşteptam apariţia durerii cum aşteptam altădată un prieten la "Union".
