Anii de dupa razboi au fost grei pentru teatrul romanesc. Iata discutia redactorului T. de la Ilustratiunea Romana cu marele George Vraca pe marginea acestui subiect.

Incontestabil, Vraca este in mijlocul generatiei tinere, careia ii apartine, un fruntas. Ba inca unul, care chiar dela inceputul carierei si-a putut da plenitudinea unui remarcabil talent care i-a consacrat un drept de intaietate pe care, astazi, cu greu i l-ar putea cineva disputa. Invidiat de unii, pizmuit de altii, rasfatat de cucoane si admirat de public, Vraca este un nume pe care publicul, martor si partas la lupta nedreapta intre cinematograf si teatru, il revendica pentru amandoua. Ceeace prefera astazi marele public, capricios in arta, ca in mai toate domeniile, stim. Ceeace nu stim insa e ceeace gandesc marii interpreti despre criza teatrului, despre perspectivele viitorului, adica, despre ceeace ne va aduce ziua de maine. De aceea am socotit ca, in locul banalelor "convorbiri" cu artistii nostri, sa cunosc parerile catorva cu privire la acest subiect de actualitate si sa le impartasesc cetitorilor nostri. M’am adresat domnului Vraca, pe care l’am gasit la Teatrul Ventura, dupa cateva ceasuri de repetitie. L’am gasit... la "casa" semnand... un cec sau un acont de salariu. L’am "executat" cum stiu gazetarii sa execute, si iata ce a raspuns la intrebarile mele:

Exista o criza teatrala? Evident. Traim una din cele mai mari crize teatrale.

Motivele? O mie si unu. Primul si cel mai insemnat e ca astazi teatrul place mult mai putin ca’n trecut. Acesta e un fapt constatat la cassa. Desigur ca din multiplele cauze ce au determinat reducerea publicului teatral se desprind trei: criza economica, filmul vorbitor si radio.

Cum credeti ca s’ar putea combate criza? Din punct de vedere al crizei economice au dat altii mai competenti raspunsul. Publicul amator de cinematograf si radio este un public pe care’l putem considera pierdut ori... necastigator pentru teatru. Publicul ce ne-a mai ramas ramane in sarcina noastra sa’l pastram, cultivandu-l cu ingrijire. Pentru aceasta, toti oamenii de teatru ca: autori, regizori si actori sa munceasca mult si cu intelegere. In cazul cand vrem sa ne marim numarul de spectatori recrutati din marea massa e nevoie sa facem cu totii concesiuni pentru a intra in gustul lui. Nu este un neadevar ca, astazi, o emotiune fizica e mai gustata decat o emotiune artistica. Un nerv flagelat al spectatorului e o reteta cat mai buna si mai sigura decat o emotiune de pura arta. Spectatorul trebuie zuduit, bruscat, brutalizat... E influenta literaturii demento-sexuale si detective postbelice: sa ne plecam vremii. Autorii vor trebui sa faca concesiuni, renuntand la idealurile lor de arta, scriind cel putin pe timpul acestei crize, pe care o dorim sa fie cat mai scurta, in spiritul vremii, iar actorii sa caute in interpretari sa fie cat mai apropiati de eroi ca: varsta, fizic si temperament, caci altfel publicul nu-i crede.

Viitorul teatrului? Desi criza si mecanica cinematografului vor sa ne gatue, iar aurul Hollywodului vrea sa inabuse teatrul adevarat, am credinta ca cuvantul inaripat va birui aceasta acuta criza si va trai cu toata varsta lui de mii de ani. Imi iau permisiunea sa sugerez conducatorilor de teatre putina mercantilizare a intreprinderilor lor: gasesc necesara o ofensiva a reclamei prin presa. Reclama ce se face astazi teatrelor este infim de mica fata de aceea a cinematografelor. In acest sens, cred ca concursul presei va putea juca un mare rol. Asa se explica faptul ca autori si actori romani sunt aproape necunoscuti de publicul romanesc, in timp ce americanii, francezii, germanii s.a. sunt consacrati fata de marele public. Reclama i-a impus.

Ce gen de teatru preferati? In primul rand comedia, comedia muzicala, drama politista, senzationala, mai putin drama realista si aproape deloc tragedia.

Ce rol preferati? Am jucat sute de roluri pana astazi, insa rolul preferat nu l-am jucat si poate ca nu-l voi juca niciodata.

Care a fost debutul? Rolul voevodului Nenoroc din Cocosul Negru.

Adorat de public si apreciat de critici "In anii primului razboi mondial i-a intalnit intr-o baraca-spital din Iasi pe George Enescu si pe tragediana Maria Ventura. Asa s-a hotarat sa devina actor. Dupa studiile de Conservator a facut o cariera fulminanta. A jucat cu intreruperi la Nationalul bucurestean, la compania Bulandra, pe alte scene bucurestene, a condus pentru scurta vreme Teatrul «Victoria», iar in ultimii ani de viata a fost interpret si director la Teatrul «Nottara». A slujit teatrul din 1920, din seara debutului, pana in aprilie 1964, cand a murit in plina glorie, scurt timp dupa premiera cu «Richard al III-lea», rol visat o viata intreaga si pe care n-a apucat sa-l joace decat de 14 ori."

"«Triumful lui Vraca in Richard al III-lea nu este o intamplare. Asemenea biruinti nu tin de miracolul hazardului. Pentru a ajunge si la acest apogeu al carierei, Vraca a parcurs un drum lung… George Vraca da aici o mare lectie de contemporaneitate; s-a nascut aceasta memorabila realizare a teatrului romanesc». Multi dintre actorii romani de astazi il considera un model. A parasit scena vietii rostind: «Ce pacat ca mor. Abia acum as sti sa le arat oamenilor ce inseamna a muri. Nu cum am jucat eu pana acum»" Sica Alexandrescu despre George Vraca