Legenda lui April

Chiar dacă ne-a amăgit în prima lui zi, April ne aduce daruri nemăsurate până când fratele lui mai mare, Florar, îi va lua locul.  Oamenii i-au spus Prier, adică “deschizător”, deschizător de vreme bună, de miez de primăvară, de An Nou Pastoral, de muguri şi de flori, deschizător de cer în zilele luminoase de praznic. Când este păgubos şi aduce zile friguroase, ţăranii  se supără pe el şi îi zic “Taistă-n Băţ”. Dar să vedem ce povesteşte  una dintre variantele legendei lui Prier, culeasă la sfârşitul secolului al XIX de etnograful Simion Florea Marian.

“Erau odată doi fraţi: unul bogat, iar altul sărac. Celui bogat îi mergea foarte bine (…) Cel sărac, însă, o ducea de pe o zi pe alta, ca vai de dânsul. Într-un an, şi anume în revărsatul zilei de Paşti, s-a sculat cel sărac şi a ieşit afară ca să-şi caute câteva vreascuri spre a-şi atâţa focul. Odată întors acasă cu vreascurile, dă peste altă nevoie: n-avea cu ce să le aprindă (...). Pe când stătea el aşa dus pe gânduri, zăreşte deodată pe fereastră un foc mare arzând pe vârful dealului. Porneşte degrabă spre dânsul şi ajuns acolo, dă peste 12 oameni care se încălzeau la foc.
- Buna dimineaţa şi Hristos a Înviat, oameni buni!
- Mulţămim d-tale! – răspunseră aceştia. Da ce vânt te-a abătut pe la noi aşa de dimineaţă şi tocmai în ziua de Paşti?
- D-apoi am venit să-mi daţi un pic de foc.
- Ţi-om da, dragul meu, dar spune-ne mai întâi, care luna-i cea mai rea peste an?
- Apoi de, - răspunse săracul - unii oameni zic că luna lui Prier ar fi cea mai rea, dar mie toate mi-s totuna de bune!
Atunci îi zise omul:
- Ţine poala cămeşii, să-ţi dau foc!
Săracul, auzind cuvintele acestea, începu a tremura de frică, temându-se că-i va arde şi cămeşa şi va rămâne gol ca napul. Dar nu se puse de pricină, ţinu cămeşa şi omul îi puse o lopată de jăratic în poală, zicându-i că, după ce va ajunge acasă, să-l împrăştie prin ograda şi prin grădină.
Săracul făcu aşa, după cum i se spuse (…) Nu mult după aceasta, iată că una din fete strigă plină de bucurie:
- Tată, tată! Vai, ce de vite mai avem noi! …Ieşind omul afară, văzu şi el minunăţia: ograda era plina de boi, vaci, cai, oi şi tot felul de animale.
Văzând toate astea şi o copilă de-a frăţine-său, merse în casă şi zise:
- Tata, oare de unde are uncheşul meu atâtea vite, că e plină ograda şi gradina?
Ieşind cel bogat afară îl întrebă pe frate-său de unde are atâtea vite. Săracul îi spune toată povestea şi bogatul îşi ia degrabă o manta mare pe spate şi se duce şi el la focul de pe deal. Când ajunge acolo, fără a da "bună dimineaţa", zice:
- Oameni buni, daţi-mi o ţâră de foc, că mi s-a stins!
- Ţi-om da, dar mai întâi să ne spui care lună-i cea mai rea de peste an!
- Apoi de, toate lunile peste an îs bune, dar luna lui Prier, vai Doamne, că scârnavă-i, amu plouă, amu e pâclă, amu ninge, şi mai toate oile pier. Nu degeaba a zis cine a zis că: "Prier prieşte / Da’ şi jupeşte".
Atunci se sculă Prier mânios, căci oamenii aceia erau cele 12 luni de peste an, şi-i zise răstit:
- Ţine poala de la manta!
Bogatul întinse poala şi Prier îi puse două lopeţi de foc într-însa.
- Mai pune una, zise bogatul.
Prier îi mai puse o lopată.
Bucuros, bogatul se întoarse cu focul acasă, îl turnă prin gradină, ogradă, grajd, şură, apoi se băgă în casă în bună nădejde că şi el va căpăta, dacă nu mai multe, apoi măcar tot atâtea vite ca şi frate-său. Iată însa că nu mult după aceasta, intrând copila sa în casă, îi spuse că şura, grajdul şi toate celelalte acareturi de pe lângă casă, ard. Aşa a păţit bogatul cel lacom şi mândru!”