Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Pe 14 martie 1854 venea pe lume Alexandru Macedonski, unul dintre cei mai importanţi poeţi de la sfârşitul secolului al XIX-lea, începutul secolului al XX-lea, contemporan cu Eminescu, dar şi cu Bacovia, “călare” pe două veacuri şi purtat în literatură pe unda mai multor “curente literare”...; chiar dacă azi îi aşezăm numele (mai ales) alături de simbolism, printre teoreticienii căruia se numără, în România. Fondatorul revistei Literatorul (şi ferment al grupului de scriitori adunaţi împrejurul acesteia), Alexandru Macedonski rămâne în memoria liricii româneşti în special ca “poet al Nopţilor”...
Îndrăgită de toţi poeţii romantici ai lumii, de la Byron şi Musset la Eminescu, “poezia nopţii” îşi are originea în lirica unui poet preromantic englez, Edward Young, a cărui operă a fost tradusă şi imitată pe continent vreme de aproape două secole. Printre cei din urmă epigoni ai lui Young – însă trebuie să spun că folosesc termenul “epigoni” în sensul cel mai nobil al cuvântului – se numără şi câţiva poeţi români. Meditaţiile nocturne le întâlnim la noi în pleiada scriitorilor romantici paşoptişti. Ion Heliade Rădulescu a scris “O noapte pe ruinurile Târgoviştei”, Vasile Cârlova – “Ruinurile Târgoviştei”, Grigore Alexandrescu – “Reveria” şi “Miezul nopţii”, Dimitrie Bolintineanu – “O noapte pe morminte” şi “O noapte pe malul Dunării”, Vasile Alecsandri, “O noapte la ţară”... Cel mai expresiv poet român al nopţilor avea să-şi tragă însă rădăcinile din ultimii romantici ai Europei, plămădind, în literatura română, simbolismul. Poetul acesta, călare pe două secole şi pe mai multe epoci literare, se numeşte Alexandru Macedonski. Între 1870 – anul debutului său, la numai 16 ani, şi 1920 – când moare inhalând parfum de trandafiri, e o jumătate de secol de istorie a literaturii române. O jumătate de secol în care-i datorăm unul dintre filonurile simbolismului românesc, o revistă de ţinută, cum a fost Literatorul, impunerea rondelului, ca specie lirică de forţă în literatura română şi... poezia nopţilor.
“Nopţile” lui Macedonski au ca element fundamental o legătură strânsă între afectiv şi idee. Poetul nu se lasă îndeajuns furat de metaforă, încât să uite ideea care l-a frământat atunci când a început să scrie. Iar “ideea” aceasta poate fi însuşi destinul poetului – ca în “Noaptea de aprilie” sau în “Noaptea de noiembrie” – sau o chestiune de natură morală, cum se întâmplă în poemul intitulat “Noaptea de februarie”. Poetul care a ales să-şi dea duhul inhalând parfum de roze trage după el în poezia incipientă a simbolismului românesc viţe preromantice. Putem spune că, în “Noaptea de noiembrie”, el are chiar capacitatea să-şi prevadă sau să-şi proiecteze viitorul în versuri ca acestea “Zăceam sub crini şi roze, suflare nu aveam,/ Şi mumă, fraţi, prieteni, şi toţi pe câţi iubisem/ Coprinşi de-o jale-adâncă, plângându-mă-i vedeam”. O altă dominantă a Nopţilor macedonskiene este retorismul, nutrit de o personalitate traumatizată de contraste lăutrice evidente. Instanţa poetică pe care o propune la cenaclul sau la revista pe care le conducea transpare, modulată reflexiv, şi în lirica lui. “Nopţile”, mai ales, au fiecare o regie proprie, care denotă că Macedonski stăpânea foarte bine procedeele retorice şi discursive, jocul de replici lirice. În “Noaptea de noiembrie”, de exemplu, el îşi interoghează, retoric, eul: “Făcut-am să plângă pe cine mă citea?/ Umblat-am prin stele?”. Nu e acesta decât un fel de “captatio benevolentiae” a cititorului contemporan sieşi şi, mai ales, a celui ce va veni pe lume după stingerea poetului şi disoluţia lui în... parfum de roze. Plasându-se vizionar pe piedestalul veşniciei, el îşi asigură posteritatea scriind, în “Noaptea de Mai”: “Iar când şi mie-mi zice «Cântă!» c-un singur semn mă deşteptă/ Spre înălţimi neturburate mă reurcă pe-o scară sfântă/ În aeru-mbătat de roze, veniţi: privighetoarea cântă!”.
Citește pe Antena3.ro
