Ovidiu, prietenul meu

Pe 27 decembrie , de ziua Sfântului Ştefan, s-a născut Ovidiu Iuliu Moldovan. Am fost colegi la actorie. La clasa profesorilor A. Pop Martin şi Octavian Cotescu. Am fost prieteni. Avea vocaţia prieteniei. După ce am terminat Institutul, el era singurul care-l vizita pe maestrul nostru foarte bătrân şi foarte bolnav. După fiecare vizita, mă suna şi-mi povestea tot. Deşi trăiam grăbit, şi mi se părea că alte lucruri sunt importante,mă uimea această responsabilitate a lui, a întreţinerii legăturii de rudenie cu profesorul.

Era bună creştere, era ceva mai mult?

Ovidiu era un bun prieten. Deşi suferise şi el şi mama lui foarte mult, Ovidiu credea în prietenie. Şi era lacom în prietenie. Se agaţă că şi cum i-ar fi fost frică de singurătate. Şi totuşi era un singuratic.

Era din Cluj. Şi nu mai avea tată. Dispăruse când el avea trei ani. Dincauza politicii.

În timpul studenţiei, de câte ori îl căuta cineva jos la poartă(laPodul Izvor era Institutul de Teatru deasupra Teatrului Bulandra)mă luă cu el, să nu fie singur. ţin minte că avea o emoţie care mă tulbura. Tremura şi murmura: "poate că e tata"şi asta nu s-a întâmplat doar odată.
Ovidiu Iuliu Moldovan - Grebenişan.

Asta a fost numele lui la Institut. Moldovan era un nume periculos. Cei rai sopocaiau că era numele unui răufăcător, un distrugător. Ovidiu l-a aşteptat înfiecare zi a vieţii sale! În faţa ochilor mei, filmul se derulează încet, fiecare imagine este pregnantă şi obsesivă, e tulburătoare.
Nu-l cred decât viu. În timp ce scriu vreau să pun mâna pe telefon să-l întreb "mai ştiu eu ce".

Rolul predestinat căruia i s-a dăruit cu totul a fost Caligula de Albert Camus. A jucat rolul la vârsta ideală, 41 de ani. ?ntr-un spectacol extraordinar în regia lui Horea Popescu. Acesta mărturisea :

Caligula a aşteptat actorul. Adică pe Ovidiu Iuliu Moldovan. Fără întâlnirea cu el, trebuie să recunosc, fără insistenţele lui, Caligula n-ar fi fost laTeatrul Naţional.

Caligula este un erou tragic. Lucid, absurd, conştient de precaritatea condiţiei umane, revoltat, disperat, vulnerabil, uneori blând şi înţelegător, alteori dur, negativist, distrugător.

În 1981 mărturisea într-un interviu apărut în revista Teatrul, pe când redactor şef era Radu Popescu : “Caligula este un vechi gând al meu. Rolul m-a interesat de mult, din anii studenţiei am proiectat un Caligula cu Aurelian Manea,la începuturile noastre la Timişoara.

Visul mi s-a îndeplinit după 10 ani la Bucureşti, fără Aurelian Manea.

Fusesem marcat de Aurelian Manea, după "Anotimpuri" de Arnold Wesker.”

Rămăsese cu o perspectivă asupra vieţii, un fel de lentilă nefirească, aşa ca a pictorului Modigliani, ceva tulburător, abstract, alungit.
Ovidiu avea încredere în Caligula. Avea încredere în Camus. În mijloacele sale, în teatrul sau original.

În vremea aceea discutam ore nesfârşite despre "Mitul lui Sisif" şi "Omul revoltat". Caligula, împărat nebun, tiran şi filosof, asasinat la29 de ani - e un rol al Imperiului Absurdului cu disperarea, jocul smintit şi moartea.

Ovidiu s-a regăsit în acest perimetru. Caligula jucat de el e un erou tragic.

"Îmi asum un regat unde imposibilul e rege."

"Lumea asta, aşa cum e făcută nu e suportabilă."

"Nimeni nu poate fi liber în dauna libertăţii celorlalţi."

Un alt titlu dat piesei de Camus era "Sensul morţii", căci Caligula, negând totul, se dezintegrează în propria lui negaţie. Caligula ştie că va muri, Caligula vrea să moară.

Există chiar un dans al morţii făcut de extraordinara coregrafă Pupi Atanasiu.

Doamne, ce vremuri, ce spectacole, ce oameni!

Nu eram liberi, nu era bine, dar teatrul românesc era pe-atunci pe o culme foarte înaltă şi noi eram tineri, frumoşi şi entuziaşti.
În 1980 Teatrul Naţional era în turneu la Paris cu "Generoasa fundaţie" a lui Buero Vallejo. Tot în regia lui Horea Popescu.
O doamnă, Nicolle Casanova scrie în Quotidien de Paris:

"Actorul Ovidiu Iuliu Moldovan joacă Ardent şi convingător aşa cum se juca la noi Sartre şi Camus în vremurile bune, anii 50. Dar noi nu considerăm că e demodat. Noi spunem că a fost o epocă generoasă şi o evocăm cu nostalgie."
Nu ştia, spunea Ovidiu,că eu mă pregăteam să joc Caligula.

Ovidiu a fost norocos. Chiar foarte. LaTimisoara l-a întâlnit pe Aurelian Manea, regizor fără pereche.
Aurel Manea- regizorul torturat, magul căutător, aventurierul tragic.

Întâlnirea a fost salutară, l-a făcut să se descopere. Să-şi găsească mijloacele originale şi stranii cu care a lucrat în teatru.
(...)

Pe urmă, Ovidiu a avut din nou noroc. I-a întâlnit pe Radu Penciulescu, George Constantin, William Shakespeare şi Regele Lear.
"Ei au fost şansa nesperată a debutului meu bucureştean."

Într-adevăr, un mare spectacol shakespearian cu George Constantin care, cum spunea Marin Sorescu, "nu un rege Lear, ci trei regi Lear".
O creaţie neobişnuită şi ce imensă bunătate degajă George Constantin în acest rol.

George Constantin rămâne în conştiinţa mea actorul miracol.

Nu odată, în taina intimităţii mele, după treizeci de ani îl ascult din memorie cu sfinţenie, frazările, cromatica ritmurilor, gradarea de la neputinţă şoapte la tunetul deznădăjduit, dar mai ales tăcerile.

Îl ascult, îi văd tăcerile. Era magnific în tăcere. El a creat în teatrul românesc şcoala adevărului scenic.

ŞiEminescu...
Revizorul nostru
Şcolarul durerii
Ce rău a albit
Anii
La urma urmelor
Anii
Dar plânsul în hohote
Plânsul de ce?
Revizorul nostru şcolar
Domnul Eminescu
A fost tras pe roată
Când vei auzi creanga trosnind
În semne spun
E osul lui
Minţi şcolare, minţi
Am răcnit
Eminescu a fost răstignit.

Pentru prima dată, această poezie uriaşă a lui Emil Botta am ascultat-o recitată de Ovidiu. Nu ştiucum o spunea... În transă.
Cadenţa versului în recitarea lui mă ducea undeva în adânc,vibram.

De altfel, de asta iubim actorii. Pentru că ei ne conduc în locuri unde fără ei nu putem ajunge. Ei cunosc uşa portalului prin care poţi trece prin tunelul timpului dintr-o eră în alta.

Prin anul 2000, ştia că o să plece mai devreme. Sau cel puţin aşa mi s-a părut mie. Purta cu el durerea şi tot numai teatrul i-o ostoia.
Mi-e dor de ei, de toţi cei care au plecat şi câte frunze sunt în teiul de la fereastra mea atâtea lacrimi ard de dor. Sunt, din cauza plecării lor, din ce în ce mai singură pentru că suntem din ce în ce mai puţini. Ovidiu are un loc anume în inima mea.
Şi să ne întoarcem la Camus :

"Rugaţi-l pe Dumnezeul vostru să vă facă asemănători pietrei. Aceasta e fericirea singură adevărată. Faceţi ca el. Fiţi surzi la toate strigătele, împietriţi-vaă cât mai e vreme. E atât de greu, atât de dureros să fii om."
--