Parfumul Cişmigiului de... mai

În timp ce păunii provoacă admiraţia necontestată a celor mici, porumbeii - pe cari cel care-şi face promenada prin Cişmigiu a avut ocazia să-i vadă şi în jurul pavilionului de ape - sunt lăsaţi să-şi vadă liniştiţi de micile lor "ocupaţiuni". Ilustraţiunea Română 3 mai 1938

În primăvara aceasta turburătoare, care strecoară în suflete şi inimi neliniştea zilelor cu prea mult soare, cu prea mult parfum de garoafe, frumosul şi melancolicul nostru Cişmigiu a cunoscut o afluenţă neobişnuită de perechi, care îşi şopteau cine ştie ce eterne nimicuri pentru o relativă eternitate, cari rătăceau prin aleile cele mai puţin populate şi luminate. În special noile cărări deschise de puţină vreme din spre Strada Ştirbey-Vodă au fost foarte mult frecventate.

PENTRU ROMANTICI. Şi adesea - deşi îndrăgostiţii nu ştiu să vadă altceva decât pe partenerul care şi l-au ales - pe aleile cele noui, se auzeau exclamaţii de surprindere, în faţa peisajului nou, pe care arhitectul Rebhun l-a deschis aici, probabil tot în intenţia de a oferi sentimentalilor un locşor unde să uite ororile oraşului tentacular.

Într'adevăr, s'a creiat aici, pe un petec de loc, o împărăţie de vis, în care evoluiază, ca în basmele copilăriei, păuni cu coada somptuoasă, porumbei guşaţi, mândri de haina lor de pene, iepuraşi sfioşi şi lacomi. Toată această lume minoră are un regat al ei. Sunt două insule în care se adăpostesc porumbeii, la etajele de deasupra şi iepuraşii şi păunii la parter.

PENAJ UNIC. Păunii sunt trei. Bărbatul cu un superb penaj albastru şi verde ciuguleşte cu mândrie şi demnitate prin iarbă. Nu e prea prietenos şi, atunci când grupul curioşilor cari s'a oprit să-l admire s'a mărit prea tare, întoarce cu dispreţ evantaiul superb al unei cozi, care pare o adevărată paletă de pictor, prin bogăţia culorilor ce le conţine.  

Două lucruri distonează în ansamblul de admirabilă frumuseţe romantică a acestei păsări: strigătul ei, care seamănă îngrozitor cu ţipătul de disperare al unui copil şi labele, cari sunt mari, lătăreţe, zgunţuroase, stricând întreaga estetică a trupului şi a capului, încoronat de un moţ în formă de steluţă.

O COMOARĂ. Păuniţa e toată albă. Îşi târăşte prin alei coada superbă şi îşi strigă credincioasă tovarăşul când găseşte vreo comoară de seminţe.

Un al treilea păun - probabil un pui - e cenuşiu, amestecat cu albastru şi... nu are coadă. Prin iarbă, pare o biată bibilică fără importanţă şi, mai ales, fără prestanţă.

S-au adunat aici în porumbare cele mai diverse specii de porumbei, ale căror penaje întrunesc toate culorile curcubeului. Ţi se încurcă printre picioare, zboară din loc în loc, fac parte din peisaj ca şi gazonul verde sau peştişorii aurii şi placizi, cari abia îşi mişcă aripioarele printre foile de nufăr. Lumea s'a obişnuit cu ei. Adică acei obişnuiţi ai Cişmigiului cari nu pot trăi fără să facă în fiecare zi cel puţin o plimbare prin aleile parcului preferat. Ceilalţi - restul de 90% din bucureşteni, cari nu au trecut mai mult de două ori în viaţă prin Cişmigiu - nu pot decât să se minuneze în faţa porumbeilor, cari vin să le ceară seminţe de in din mână.

LECŢIA DE FRUMOS.  Parcă-i la Veneţia!, suspină un trecător. Şi pus într-o dispoziţie romantică de evocarea unei cetăţi, ale cărei vederi colorate cu gondole şi felinare pe canale le cunoaşte de pe "illustrate", sentimentalul cumpără cinci cornete de seminţe pentru porumbei.

- Parcă-i un copil Mitică al meu, spune cu un aer matern soţia. Şi iată că, graţie porumbeilor, doi oameni şi-au câştigat pentru câteva ore un suflet pe care sau nu l-au avut sau l-au pierdut de mult.

Pe o cărăruie, care înconjoară pitoreasca insulă a porumbeilor, se plimbă doi porumbei, albi, guşaţi, cu coada roată, cari calcă prin pietriş ca doi cai înhămaţi ruseşte la o caretă împărătească.

În urma lor, tiptil, păşesc doi oameni, fără vârstă, a căror profesiune nu poţi să o cunoşti niciodată şi pe cari îi întâlneşti oricând la teatru, la cafenea sau pe băncile Cişmigiului. Porumbeii au şi ei preferinţele şi antipatiile lor. Privesc ostil pe cei doi şi brusc îşi iau zborul de se cocoţează pe acoperişul porumbarului, printre alţi douăzeci de porumbei, la fel de albi, la fel de guşaţi şi de mândri. Cei doi pierde-vară au rămas cu gurile căscate.

Pe o barcă mai depărtată, doi tineri, mână în mână, privesc cu gândul dus la jocul porumbeilor. Sunt albi, sunt păsările păcii şi ale fidelităţii în dragoste.

- Juri?, întreabă băiatul cu o umbră de tristeţe în ochi.

- Da.

- Pe ce?

- Pee... Pe porumbei.

Şi jurământul acesta naiv se pecetlueşte cu o sărutare.

E cel mai frumos omagiu ce s'a putut aduce vre'odată porumbeilor domnului Rebhun.