Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
"Procoavele" sau "Sărbătoarea părului" – astfel se numeşte prima zi de octombrie în Calendarul Popular al Românilor. Este consacrată unei divinităţi care se regăseşte doar în imaginarul colectiv, "Procoavă"/"Sfântul Procoavă", despre care aflăm din Dicţionarul Panteonului românesc, întocmit de Ion Ghinoiu, că este cel care înveleşte pământul cu zăpadă. Venerat îndeosebi de fetiţe pentru a le acoperi capul cu un păr bogat şi strălucitor, de fetele mari pentru a le grăbi măritişul şi, implicit, de a le acoperi capul cu basma (semn distinctiv al nevestelor în comunitatea tradiţională), Procoavă era aşteptat să aştearnă prima zăpadă, pentru ca anul să fie rodnic şi îmbleşugat. Oricum, cu sau fără zăpadă, începând de acum se spune că bruma va polei cu argint câmpul şi poienile în fiecare dimineaţă. Legenda spune că Sf. Procoavă a fost un pustnic, unul dintre asceţii stâlpnici, care şi-a trăit viaţa în post şi rugăcine, între cer şi pământ, pe o platformă construită pe un stâlp. Se mai povesteşte că nu era atins niciodată de ploaie, fulgere sau îngheţ, acest lucru consacrându-l în imaginarul popular ca una dintre divinităţile meteorologice importante. "Sf. Procoavă este un sfânt sfinţit de Dumnezeu printre cei dintâi. El acoperă pământul cu un strat de zăpadă; de aceea fetele i se închină, pentru a le acoperi şi lor capul cu belşugul părului şi pentru a le ajuta să se mărite cât mai curând." (Tudor Pamfile).
Acest transfer simbolic din planul universal în cel personal este adesea prezent în gândirea magică a societăţilor arhaice. Mai mult, interferenţa ulterioară a fondului precreştin cu cel creştin a dus la un metisaj interesant, care a stimulat imaginaţia oamenilor din vatra satului. "Se serbează pentru vite, ca să ne acopere Maica Domnului şi să ne aibă în pază de toate primejdiile: de înec, de foc, de cumpănă, de năpastă, de ducă-se-pe-pustii, de ucigă-l-toaca şi de vrăjmaşul cel rău" (Tudor Pamfile). Trebuie amintit faptul că prima zi a calendarului creştin-ortodox consemnează sărbătoarea Acoperământul Maicii Domnului (despre care am vorbit ieri). "Sărbătoarea Acoperământului Maicii Domnului e când aceasta a acoperit pe un pustnic ce s-a făcut sfânt, ce şedea veşnic pe vârful unui stâlp şi tot timpul cât a stat n-a fost plouat, nici nins, nici îngheţat, pământul în jurul stâlpului era păzit de toate." (Th. Speranţia). Drept urmare, femeile măritate ţineau şi ele sărbătoarea, prin post şi nelucru, pentru ca Maica Domnului să le aibă sub acoperământul său şi să le ocrotească familia.
În concluzie, aceasta este una dintre sărbătorile femeilor, patronată de "Procoavă", divinitate meteorologică autohtonă care marchează intrarea în anotimpul rece şi care era invocată de tinerele fete pentru grăbirea măritişului. O dată cu venirea creştinismului, sărbătoarea a împrumutat elemente creştine, ţinându-se multă vreme pentru ca "Sfântul" Procoavă şi Maica Domnului să le "acopere" simbolic cu protecţie, fertilitate, frumuseţe şi belşug. Nu trebuie pierdut din vedere faptul că "procov" este un împrumut slav, aproape ieşit din uz, care desemna pânza cu care se acopereau diverse lucruri, cu sensul de învelitoare, pătură, văl, velinţă, voal.
În satul românesc tradiţional, pieptănătura vorbea despre starea socială şi economică a femeii, despre vârsta şi prestigiul pe care aceasta îl avea în societate. Fetiţele purtau două cozi, fetele mari, o singură coadă împletită, iar femeile îşi strângeau părul în diferite modalităţi şi îl ascundeau sub o năframă. Chiar şi aşa, părul era îngrijit cu maximă responsabilitate şi supus unor adevărate ritualuri de câteva ori pe an. Toate acestea reprezintă reminiscenţe ale vechilor credinţe potrivit cărora părul este purtătorul energiei vitale, singurul care creşte şi după moarte. De aici vine obiceiul tăierii părului la copii în context ceremonial (tăierea moţului, ruperea turtei), precum şi interdicţia de a-l arunca la întâmplare pentru a nu fi găsit de vrăjitoare şi fi folosit în diferite ritualuri de magie neagră.
Citește pe Antena3.ro
