Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Despre Regele Carol al II-lea s-a scris în România relativ puţin în comparaţie cu cerneala care a curs pentru biografiile celorlalţi trei regi – şi, în general, nu putem spune că a existat o perspectivă cu adevărat obiectivă asupra sa.
Copilul şi adolescentul Carol sunt priviţi cu multă îngăduinţă, mai ales că el s-a aflat sub oblăduirea a două spirite îndrăgite de români, mama sa, Regina Maria, şi mentorul său, Nicolae Iorga (al cărui student devenea în toamna anului 1912, acum un secol).
Prima dintre evadările lui amoroase – acea căsătorie “morganatică”, din “vremuri de război”, cu Zizi Lambrino – e povestită în fel şi chip, cu firul de borangic al unui gen de “can-can” al începutului de secol. Dragostea unui principe atrăgea interesul publicului; o dragoste interzisă, cu atât mai mult, făcea ca românul – iubitor (sau iubăreţ) din fire – să-i acorde o mare simpatie într-ascuns, chiar dacă, pe faţă, se arăta întru totul de acord cu decizia regelui şi-a oamenilor politici de a desface această căsătorie; în pofida faptului că un copil avea să vină pe lume.
Nu la fel de îngăduitor va fi poporul cu cea de a doua pasiune a Principelui Carol, Elena (Magda) Lupescu, cunoscută mai mult sub numele de Duduia. Poate şi pentru că, chiar dacă-i plac “ochii alunecoşi”, românul e bun familist. Iar între timp (în martie 1921), principele moştenitor se căsătorise cu prinţesa greacă Elena şi i se născuse şi primul copil cu aceasta, Mihai.
Era anul 1925 – cel în care Carol o întâlneşte pe cea de a doua Elenă din viaţa lui. Pe 12 decembrie, Carol îi scrie tatălui său, Regele Ferdinand, anunţându-l că renunţă la prerogativele sale de moştenitor al Coroanei. Era pentru a treia oară în opt ani (pentru Zizi Lambrino şi pentru fiul lor, Carol Mircea, principele făcuse de două ori gestul de a renunţa la poziţia sa). În 1927, când Ferdinand moare, pe tron urcă fiul nevârstnic al lui Carol, Mihai. Avea numai 6 ani. Dar în iunie 1930, Carol – cetăţeanul Carol Caraiman îşi revendică drepturile (la care renunţase de bună voie) şi uzurpă tronul fiului său minor, profitând de slăbiciunile Regenţei.
A urmat un deceniu de glorie şi decădere; cu bunăstare economică, dar şi cu multe convulsii şi controverse, cu asasinate politice, cu influenţa din ce în ce mai puternică a camarilei regale. Apoi, cu dizolvarea partidelor politice şi instaurarea dictaturii regale. Începând cu toamna anului 1938, situaţia politică a României se înrăutăţeşte şi în plan internaţional. Pe 4 septembrie 1940, Regele Carol al II-lea îl numeşte pe generalul Antonescu preşedinte al Consiliului de Miniştri. Pe 5 septembrie, la cererea generalului, îl investeşte pe acesta cu puteri depline. Câteva ore mai târziu, Antonescu îi cere Regelui să abdice, avertizându-l că, în caz contrar, nu va mai răspunde de securitatea sa şi a persoanelor din anturajul său. Carol pleacă, nu şi Mihai, pe care Antonescu îl reţine şi îl reaşează pe tron. Unii istorici au spus că, în bună măsură, supremaţia nazismului sau a comunismului, în Europa, s-a jucat pe “masa de şah” a României. Regii Carol al II-lea şi Mihai, ca şi mareşalul Antonescu, au fost piesele care trebuiau sacrificate.
Regele Carol al II-lea, reîntors la statutul de simplu cetăţean, pleacă în al doilea şi cel mai lung exil al său. El ajunge mai întâi în Elveţia, apoi în sudul Franţei – controlat de guvernul de la Vichy – după care pleacă în Spania. De aici, temându-se pentru viaţa sa, fuge în Portugalia, trecând graniţa fraudulos, într-o maşină care goneşte nebuneşte. N-avea să rămână însă nici două luni acolo, căci se îmbarcă pentru Havana (Cuba) şi apoi pentru Mexic. În 1944, cei doi amanţi fugari caută o climă mai blândă şi coboară dincolo de Ecuator, în Brazilia. Aici, abia, îşi vor oficializa relaţia, în 1947. După încă doi ani, obosit şi bolnav, Carol al II-lea alege să se întoarcă în Europa, în Portugalia, unde se credea apărat, căci îşi aducea aminte că tatăl său, Ferdinand, era fiul Infantei Antonia, fiica reginei Maria a Portugaliei. Picul de sânge portughez din vinele sale îl îndreptăţea să ceară azil în această ţară unde se va şi stinge din viaţă, pe 3 aprilie 1953.
Cum a decurs ultima sa zi de viaţă? Iată ce scrie una dintre biografele sale, Barbara Cartland: “La 3 aprilie 1953, după cină, se plânse de o indigestie. Nu era nimic neobişnuit. Lui Carol îi plăcuse întotdeauna să mănânce şi să bea bine şi făcuse firescul păcat al oamenilor trecuţi de vârsta mijlocie de a nu-şi modifica regimul alimentar, corespunzător cu reducerea activităţii fizice. Mânca în continuare prea mult, iar doctorul îl avertizase deja că depăşise greutatea normală. De data aceasta însă durerile erau grave. Puţin înainte de miezul nopţii, chiar după ce Elena Lupescu se retrăsese să se culce, fu doborât de un atac de inimă. Rămase conştient până la sfârşit, dar nu mai putu vorbi coerent”. Aşa s-a stins unul dintre cei mai controversaţi regi ai României, la numai o săptămână după ce, la Paris, se stingea şi prima lui mare dragoste, Zizi Lambrino.
