Teodor Mazilu / Despre singuratate

Fugeam de mine cum as fugi de o carte mediocra sau de o femeie plicticoasa si cu sanii mici. Orice, numai sa nu stau de vorba cu mine... Nu era numai teama de a ramane cu mine insumi, teama ar fi avut o anume grandoare, era ceva mai grav, plictiseala de a ramane cu mine insumi. Imi era aproape egal cum imi umpleam timpul in asemenea imprejurari. «Daca nu gasesc un film bun, fac o declaratie de dragoste...»" Cele mai mari greseli din viata le-am infaptuit, cred, in clipa in care nu mi-am acceptat singuratatea. Atunci am apelat la alcool sau la femei… Desi nu e in firea mea sa apelez la ajutorul culturii in prelegerea unor probleme de viata care ma privesc direct, imi amintesc ca Pascal a exprimat acest lucru cu si mai multa claritate si poate cu mai multa durere. El spunea ca multe din nenorocirile individului se nasc din neputinta de a ramane singur intre patru pereti. Are dreptate… Iti trebuie o mare putere pentru a-ti suporta si intelege vidul interior. Inteleg deci prin singuratate puterea de a-ti suporta vidul, de a-l strabate in liniste, de a nu-ti umple existenta cu orgolii, lecturi, marturisiri, sexualitate fara iubire, muzica preclasica, de a fi cu adevarat singur, fara nici o speranta. Bineinteles, nu confund singuratatea cu izolarea. Izolarea se naste adeseori dintr-o psihologie de om frustrat, care se inchide in el, in speranta ca astfel va capata putere. Cei care traiesc izolati, rupti de ceilalti oameni, ascund in ei ambitiile cele mai cumplite.

Singuratatea e de fapt un sentiment pe care nu-l cunoastem, fiindca in realitate nu-l acceptam… Singuratatea ne infricoseaza si atunci luptam impotriva ei, luptam impotriva unei realitati care ne este profund straina. Noi nu cunoastem singuratatea, ci doar lupta impotriva singuratatii si confundam aceasta lupta cu sentimentul de singuratate. Ceea ce ne da sentimentul infricosator de singuratate nu este singuratatea ca atare, ci razboiul nostru impotriva singuratatii. Singuratatea s-ar putea sa ne fie prieten, dar, prin indarjirea cu care evitam s-o vedem la fata, o transformam intr-un adversar. Singuratatea, ca si moartea sunt realitati de care ne temem, fara sa le cunoastem. Sau tocmai fiindca nu le cunoastem…

Spuneam ca am facut cele mai grave greseli in clipa in care am refuzat sa-mi accept singuratatea. Atunci injghebam in graba o viata artificiala, numai sa nu raman singur cu mine. Si nu fiindca m-as fi temut de o cumplita confruntare cu mine insumi - nici macar acest sentiment nu-l realizam - , dimpotriva, imi dadeam seama ca n-am ce sa-mi spun, ca eu, pentru mine, nu reprezint nici un interes. N-aveam nimic important sa-mi spun. (...) Nu vreau sa fiu inadins cinic, eu vreau sa exprim cumplitul impas pe care-l aduce frica de singuratate. (...)

Multi oameni sustin chiar c-un fel de mandrie ca sunt singuri… Evident, mint. Ei sunt poate singuri in sens fizic, asta se poate, in realitate ei au grija sa fuga din fata singuratatii, ingropandu-se in lecturi, ambitii, auditii muzicale si tot felul de stratageme. Nu, din pacate, nu suntem singuri…

Eu nu cunosc singuratatea, cunosc doar incapacitatea de a o admite si impasurile in care ma arunca aceasta incapacitate… Noi intotdeauna pretindem ceva de la oameni, noi intotdeauna asteptam o recompensa, noi speram intr-o intamplare miraculoasa, de aceea iesim in strada cu sentimentul ca aceste sperante se vor realiza… Multi insa confunda singuratatea cu izolarea si cred ca daca se retrag intr-un loc ascuns de lume s-au apropiat de adevar… Am ascultat multe asemenea proiecte de regenerare spirituala care aveau la baza izolarea. De fapt acesti oameni nu-si acceptau singuratatea, ei se duceau in locurile acelea retrase cu toata vanitatea si frustrarea lor… (...)

Eu cred ca nu poti iubi decat in clipa in care accepti singuratatea… Aceasta observatie e mai curand o presimtire, fiindca nu cunosc, in profunzime, nici iubirea, nici singuratatea. Dar, in putinele clipe in care mi-am acceptat singuratatea, am trait un sentiment de libertate totala, am iubit fara sa mai am obsesii, gelozii sau orgolii, nu-mi mai luam nici o masura de siguranta. Si atunci am inteles ca izolarea si singuratatea n-au nimic comun. Dar acest teritoriu imens m-a infricosat, si atunci m-am grabit sa ma intorc pocait in ograda mea marunta, pavata cu certitudini si principii arhicunoscute.

Pesemne nu admit singuratatea, fiindca n-am puterea sa ma privesc drept in fata. Sau, si mai grav, nici nu-mi pun problema sa ma privesc drept in fata. Dar simt ca viata incepe o data cu admiterea singuratatii…

Teodor Mazilu, "Ipocrizia disperarii",
Editura Albatros, 2002

VALORI LITERARE Teodor Mazilu s-a nascut in 1930 la Bucuresti. Incepand cu 1949, scrie in periodice inainte de a publica cu succes cateva culegeri de nuvele: "Iubiri contemporane" (1975), "Elegie la pomana porcului" (1976), "Doamna Voltaire" (1979), "Pelerinaj la ruinele unei vechi pasiuni" (1980) si patru romane, de tonuri destul de diferite: "Bariera" (1959), "Aceste zile si aceste nopti" (1962), "O singura noapte eterna" si prima parte din "Intr-o casa straina" (1975). "Ipocrizia disperarii", eseul in care isi prezinta filozofia personala, este publicat in 1972. In acelasi an ii apare si volumul de poezii "Cantece de alchimist", care dezvaluie aspecte mai intime ale personalitatii sale.