Zeiţa răzbunării – Liga Neagră

Ilustraţiunea Română, 12 august 1936
"De curînd, marile centre ale negrilor din America au fost zguduite de cîteva crime misterioase, ale căror victime au căzut cei mai înverşunaţi duşmani ai lor. Lîngă cadavrele oribil mutilate, cu o cruzime sălbatecă, ale duşmanilor negrilor, s’a găsit scris, pe un obiect oarecare, «Liga neagră». Toate cercetările poliţiei americane pentru a afla cine sînt membrii acestei ligi secrete de răzbunători nu au dus la nici un rezultat.

Ilustraţiunea Română, 12 august 1936
"De curînd, marile centre ale negrilor din America au fost zguduite de cîteva crime misterioase, ale căror victime au căzut cei mai înverşunaţi duşmani ai lor. Lîngă cadavrele oribil mutilate, cu o cruzime sălbatecă, ale duşmanilor negrilor, s’a găsit scris, pe un obiect oarecare, «Liga neagră». Toate cercetările poliţiei americane pentru a afla cine sînt membrii acestei ligi secrete de răzbunători nu au dus la nici un rezultat. Aceştia erau atît de bine organizaţi, secretul lor se păstra atît de sever, încît vreme de aproape şase luni nimeni nu le-a putut da de urmă. «Liga neagră» îşi continuă opera ei criminală, înspăimîntînd pe cei cari luptau împotriva lor. Ultima lor crimă le-a fost însă fatală, căci, printr’o împrejurare ciudată, s’a aflat cine sînt conducătorii mişcării negrilor, ei putînd fi arestaţi în masă. Dar să relatăm faptele aşa cum s’au petrecut. Lillian Thash era o neînsemnată actriţă de music-hall, care îşi cîştiga cu greu existenţa ei şi a copilului ei pribegind din oraş în oraş. Modestă, cuminte, nimeni n’ar fi putut bănui că Lillian Thash are o dublă existenţă, că e regina neîncoronată a unui popor de cîteva milioane de oameni. La vîrsta de 16 ani, Lillian Thash s’a amorezat de un tînăr negru, fiul uneia dintre cele mai bogate familii de culoare din Sud. Tînărul Nasch Robertson era absolvent al facultăţii negrilor şi urma să facă o carieră strălucită, cînd se întîmplă nenorocirea. Un grup de tineri curtezani albi ai frumoasei Lillian Thash, prinzîndu-i pe cei doi îndrăgostiţi singuri în pădure, l-au legat pe Nash Robertson şi l-au bătut cu vergele pînă ce a murit, în faţa logodnicei sale. Crima aceasta oribilă a scăpat nepedepsită, cu toată mărturia acuzatoare a bietei fete care a fost profund zguduită de cele întîmplate sub ochii ei. Lillian Thash a născut un copil cu care a plecat să-şi cîştige biata existenţă în marea Americă.

Legăturile ei cu cercurile de negri au rămas însă foarte strînse şi însufleţind pe cîţiva intelectuali de culoare, în frunte cu medicul Caudon, au creat cu un an înainte «Liga neagră», în jurul căreia s’au grupat imediat un milion de aderenţi. «Liga Neagră» a pornit imediat campania de exterminare a opresorilor rasei lor. Lillian Thash devenise marea lor preoteasă. La sediul secret al asociaţiei, ea apărea ca o zeiţă, îmbrăcată într’un kimonou cu semne cabalistice, într’un decor tot atît de impresionant. Pentru propaganda în favoarea ligii, s’au făcut fotografii cu Lillian Thash, zeiţa albă, cari o înfăţişează în hainele ei de ceremonie. Doctorul Caudon voia să-i aducă pe negri la vechile lor rituri păgîne şi la sediul lor secret din Chicago se săvîrşeau dansuri sacre şi invocaţii la lună. Lillian Thash voia să se răzbune împotriva celor cari i-au ucis logodnicul. Iată însă că, pentru a doua oară, intervine în viaţa ei un bărbat; de data asta însă, un alb. Încetul cu încetul, Lillian Thash se detaşează de prietenii ei negri pînă ce îi părăseşte de tot.

Într-o noapte, băieţaşul vede lîngă patul mamei sale, care horcăia îngrozitor, un negru uriaş.

– Cine eşti tu?, întreabă copilul speriat.

– Sînt doctorul, îi şopteşte negrul. Mămica e bolnavă şi eu am să o fac bine.

Între copil şi negru se încinse un dialog şi bietul băieţaş îi povesti uriaşului tot ce avea el pe inimă. Apoi, convins că nimeni nu-i face rău mamei sale, adormi. A doua zi, copilul îşi găsi mama strangulată în pat şi pe un pahar scria cu «rujul» de buze al artistei: «Liga neagră». Criminalul nu avusese timp să percheziţioneze casa, aşa că Poliţia a găsit printre lucrurile artistei hîrtii care lămureau toată activitatea «Ligii negre», care a putut fi astfel desfiinţată."

O lume oarbă

"Nu există puterea de a urî. Ura este doar expresia slăbiciunii, a contradicţiei. Vreau să-i liniştesc pe cei amatori de ură: pentru ură nu se cere nici o capacitate, nu se cere decît să fii întunecat şi nefericit. Cine recunoaşte că este capabil de ură îşi recunoaşte infirmitatea, incapacitatea de a fi fericit. Nu există filozof care să fi urît pe cineva, ura te scoate din lumea înţelegerii şi te aruncă în lumea senzaţiilor oarbe. Cine are orgoliul de a urî trebuie să aibă şi modestia de a recunoaşte că nu înţelege nimic. A face o legătură între iubire şi ură e, simt eu, ceva fals..."


"Mulţi esteticieni şi chiar mulţi poeţi au încercat să idealizeze ura, să considere ura drept o expresie inevitabilă a condiţiei umane. Unii, chiar dintre cei mari, chiar dintre cei care trezesc respectul nostru, vorbesc de un fel de ierarhizare a urii; ar exista o ură admirabilă şi o ură meschină; o ură genială şi o ură mediocră. Se spune că numai oamenii foarte dotaţi ar fi capabili de ură, ca şi cum pentru a urî ţi se cer calităţi deosebite. Se poate vorbi de capacitatea de a scrie versuri sau de a construi poduri! Ura, chiar foarte consecventă, chiar foarte metodică nu se naşte din putere!..."

Teodor Mazilu, "Ipocrizia disperării, Editura Albatros, Bucureşti 2002"