Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Iluminatul străzilor oraşului de pe Dâmboviţa a fost aproape inexistent până la jumătatea sec. XIX, când, din loc în loc, au început să apară felinarele. În 1857, Bucureştiul a devenit primul oraş din lume iluminat cu petrol lampant. Până atunci, bezna de pe străzi era de nepătruns. Doar razele Lunii, atunci când nu era ascunsă printre nori, erau binevenite să lumineze calea drumeţilor. În casele oamenilor de rând, lumânarea era nelipsită. Odăile boierilor înstăriţi, în schimb, erau luminate cât se poate de bine, dar tot lumânările erau de bază. După lăsarea serii, bucureştenii se adunau pe la casele lor. Cinau şi, cum nu prea mai aveau ce face după ce întunericul punea stăpânire peste oraş, se duceau la culcare, după cum spune şi vechea zicală. Adormeau o dată cu găinile. Doar boierimea rămânea să petreacă mai târziu. De la porţile celor înstăriţi nu lipseau torţele aprinse.
O imagine a acelor timpuri este redată de colonelul Dimitrie Papazoglu în “Istoria Fondărei Oraşului Bucureşti”: “Iluminatul Capitalei se făcea cu lumânări de seu în felinare, iar boierii cei mari umblau noaptea cu masalaua (torţa), compusă din zdrenţe muiate în păcură şi puse în grătare de fier, purtate în spinare de ţigani masalagii, robii lor, şi aceasta din cauza stradelor cele podite cu bârne”.
În 1852, farmacistul galiţian Lukasiewitz a realizat, în laboratorul său, petrolul lampant. Ideea îi aparţinuse farmacistului Adolf Steege, iar concesiunea i-a fost atribuită lui Teodor M. Mehedinţeanu. În 1857 s-a deschis prima rafinărie industrială, la Râfov, lângă Ploieşti, iar petrolul românesc a devenit, astfel, primul combustibil intrat în circuitul comercial. În timp, uliţele au început să fie supravegheate de paznici care vegheau la răspântiile unde nu se aflau felinare.
Cât despre lampagii, bieţii lampagii, aici începe povestea lor. Îşi petreceau zilele cocoţaţi pe stâlpi. Asta era datoria lor. Să meargă ziua, cu scara, din stâlp în stâlp, la fiecare felinar, să-i şteargă geamurile cu o cârpă. Abureau şi curăţau lămpile, potriveau fitilul cu foarfeca. Seara, porneau din lampă-n lampă să le aprindă. Unele nu ardeau din cauza gazului, altele, în grabă, erau uitate neaprinse. Ce mai păţeau bieţii lampagii când soseau în inspecţie însărcinaţii Poliţiei?! Dar treaba lor nu se încheia aici. Mai dădeau o tură să stingă lămplile după ce trecea inspecţia... Şi, tot aşa, zi de zi, iluminatul uliţelor se făcea cu găzoaiele, bătrânele lămpi cu fitil şi rezervor cu petrol. Până în noiembrie 1871 când, pe străzile centrale, au fost instalate felinare cu gaz aerian. În acelaşi an, s-a deschis Uzina de Gaz Filaret.
Aspectul Bucureştilor pe timp de noapte a fost unul mai puţin “atractiv”. Modalitatea de a lumina drumul călătorilor era diferită. Cei care locuiau în buricul târgului aveau alt noroc. Ceilalţi... Ajungeau acasă cum puteau, mai pe orbecăite, mai pe lumină, după cum le era calea. Astfel, în 1871, în Bucureşti erau 785 de felinare cu lămpi de petrol lampant. În 1901, Bucureştii aveau 3.060 de felinare cu petrol, 990 – cu ulei mineral, 4.000 – cu gaz aerian, iar 200 erau lămpi cu arc voltaic (becuri electrice). Ar fi de spus că Bucureştii au avut iluminat pe bază de gaz aerian înaintea Berlinului sau a Parisului. Despre acest moment, Constantin Bacalbaşa spunea în volumul “Bucurescii de altădată”: “Noi, elevii cei mari din cursul liceal, am fost scoşi de pe Calea Victoriei să vedem minunea. Pedagogii ne însoţeau. Am trecut pe Smârdan, prin Lipscani, pe Calea Victoriei. Pe aceste străzi era iluminatul cu gaz; deşi sita Auer nu exista încă, deşi lămpile ardeau cu flacăra limpede în evantai, cu o lumină galbenă şi tremurătoare, totuşi, era mare progresul”.
În 1890 se introduce iluminatul electric la Cişmigiu şi pe Şoseaua Kiseleff. Elev al Liceului Sf. Sava, cursul inferior, Victor Bilciurescu descrie momentul în care au fost aprinse luminile electrice în Cişmigiu: “Iluminatul oraşului era şi el destul de primitiv şi se făcea cu petrol până acum mai bine de şase decenii, când s-a introdus gazul aerian, mai întâi în centru şi, tot mai târziu, s-a întins, treptat, spre periferie (…) Eram în cursul inferior al Liceului Sava când, la o iluminaţie a oraşului, cu prilejul unui 10 mai în Cişmigiu, am văzut un soare electric în fundul aleii principale pe înălţimea de teren dinspre biserică. Lumina, nefiind închisă într-o sticlă, era aşa de puternică, încât n-o puteai fixa nici o secondă fără să nu simţi dureri pătrunzătoare în tot globul ochiului. A fost pentru bucureştenii care se aflau atunci în Cişmigiu un adevărat eveniment despre care s-a vorbit multă vreme ca de cine ştie ce descoperire nemaipomenită”.
Iluminatul electric a apărut, se pare, din iniţiativă particulară. Cum invitaţii la nunta lui A. Em. Lahovary cu Ana Cretzulescu puteau fi zăriţi cât se poate de bine pe timpul nopţii, festivitatea a rămas în însemnările vremurilor. În curtea Bisericii Cretzulescu se putea vedea “un soare electric aruncând prin ploaie razele albastre”. În 1885, la Teatrul Naţional se aprinde lumina electrică. Până atunci, felinarele cu gaz aerian au fost baza. Cât priveşte iluminatul stradal, în 1890 primele două lampadare erau aprinse în Piaţa Palatului. Într-un recensământ întocmit în 1923 se arată că Bucureştii aveau 2.398 de străzi din care 1.873 erau iluminate cu gaz aerian, 123 de străzi – cu petrol, 24 de străzi aveau iluminat electric, alte 5 străzi aveau atât felinare cu gaz, cât şi electricitate, iar 370 – erau în beznă.
Citește pe Antena3.ro
