x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Bucureşti 555. Povestea “Gârlei” care străbate Bucureştii

0
Autor: Luminita Ciobanu 30 Iun 2014 - 20:32
Bucureşti 555. Povestea “Gârlei” care străbate Bucureştii arhiva prof. Ionel Zănescu
Vezi galeria foto


Odinioară, Dâmboviţa îşi croia drumul întortocheat, precum configuraţia străzilor şi a clădirilor aşezate după bunul plac
O apă limpede ce potolea setea celor care îi apreciau calităţile “feruginoase” sau, altfel spus, “Dâmboviţă, apă dulce/Cin’ te bea, nu se mai duce...” precum zice un vechi cântec închinat râului. Aşa era Dâmboviţa în 1800-1820, de altfel, principala sursă de alimentare cu apă a oraşului lui Bucur.

Din însemnările scriitorilor care au copilărit în Bucureşti în prima jumătate a veacului XIX, putem afla că bucureştenii care nu aveau fântână în curte apelau la sacagii pentru a-şi umple găleţile cu apă. Cei care locuiau în stânga şi în dreapta Dâmboviţei, beau apă chiar din râul curat. În câteva locuri, numite vaduri (bazine alimentate cu apa care se scurgea în Dâmboviţa din câteva izvoare subterane cu apă limpede) sacagiii îşi umpleau sacalele şi porneau pe uliţele oraşului unde vindeau  apa în doniţe, la preţuri mici. Strigau cât îi ţinea gura: “Aaapă, oop, apă de băut!”.

Dâmboviţa din perioada anului 1800 n-avea o albie care să o distanţeze de locuinţe, ci se prelingea pe lângă ele. Râul avea cursul strâmb, întortocheat, precum configuraţia străzilor şi a clădirilor aşezate după bunul plac, fără să se ţină cont de vreun plan urbanistic. În cursul ei prin Bucureşti, “Gârla” atingea fundul curţii fostului liceu Sf. Sava care avea o grădină mare, ce se prelungea până la Piaţa Universităţii. Când se umfla, râul uda zidul bucătăriei internatului. Primăvara şi toamna, apa năvălea în pivniţe şi în locuinţe, mai ales în cartierele joase, precum Izvor. Oamenii erau salvaţi de pompieri sau, pur şi simplu, aşteptau retragerea apelor. Mai norocoşi erau cei care-şi aveau casele unde locul era mai înalt şi apa nu făcea aşa prăpăd. Peste Dâmboviţa nu era un pod, ci doar câteva podişti, de care, în general, nu prea era nevoie pentru că apa nu depăşea 60 cm adâncime, iar pe vreme secetoasă era un “firicel”. Trăsurile treceau pe podişti, căruţele – direct prin apă iar iarna, pe gheaţă. 

Constantin Bacalbaşa arăta în volumul “Bucurescii de ieri” starea în care se afla, în 1871, râul care brăzdează Capitala: “Dâmboviţa nu era nici canalizată, nici rectificată. Puţin adâncă, şerpuind într-o albie la nivelul stradei, fără cheiuri, cu poduri de lemn prost întreţinute, alergând în zig-zag-uri întortocheate, avea numeroase vaduri de unde sacagiii scoteau apă”. Pe atunci, apa era dusă de sacagii, “fie că o aduceau abonaţilor, pe preţul mediu de 50 de bani sacaua, fie că o vindeau pe străzi, strigându-şi marfa, la fel ca toţi ceilalţi vânzători ambulanţi. Ori pe ce stradă locuiai, auzeai sacagiii strigând: «Apă! Apă! Haap!». Mai era obiceiul – o reminiscenţă a păgânismului – ca urmaşii unui mort să dea apă de pomană. Aceştia plăteau  apa din saca şi obligau pe sacagiu să o împartă la lume. Şi atunci sacagiul pornea pe străzi strigând: «De pomană! Apă! Apă! Aaap!».

Sacagiii erau oameni săraci. Aveau şi ei o saca-două pe care plăteau taxe la Agie (Prefectură) şi la Spătărie, iar, pe de altă parte, aveau obligaţia să ajute la stingerea incendiilor. În 1827, Iancu Pală, fost căpitan de Dorobanţi, a cumpărat vreo 30 de sacale, căruţe şi cai, pentru a putea vinde apă pe uliţele oraşului. Astfel, apa se vindea pe stradă, cu sacaua sau cu doniţa. Sacalele erau nişte butoiaşe de circa 20 de vedre, din lemn.”

În afară de apa Dâmboviţei, bucureştenii foloseau (bineînţeles, cei care aveau) şi apă din puţurile din curte sau din fântânile de pe uliţe şi din pieţe. Au rămas în istoria Bucureştilor denumirile unor izvoare precum Puţul cu Zale, Puţul cu plopi, Puţul cu apă rece sau Puţul lui Zamfir. Era, de asemenea, renumită Fântâna Mitropolitului Filaret, dar şi cea de la Mărcuţa ori cea de la Cişmigiu.

Pe Dâmboviţa se aflau câteva băi reci ce puteau  fi combinate cu băi de abur din stabilimentul de pe mal. Cea mai cunoscută baie era a lui Motraşewski, distrusă în momentul canalizării râului.
Vara, când majoritatea boierilor se îndreptau spre băi, prin diferite staţiuni, bucureştenii năvăleau la scăldat în gârla Dâmboviţei şi la distracţie. Împrejurul Dâmboviţei erau bostănării, iar mulţimea dădea iama, din când în când, prin ele. Orăşenii mai aveau la dispoziţie şi câteva lacuri, Herăstrău, Floreasca, Tei, dar, de departe, scăldatul în Dâmboviţa se dovedea cel mai distractiv. Zăduful zilelor de vară era alungat în apele “gălbui şi încropite de soare ale Dâmboviţei” după cum arată George Costescu în “Bucureştii vechiului regat”. După baie, unii se mai opreau pe la grătarele din zonă iar alţii, cu punga mai goală, se mulţumeau să-şi umple ulcioarele cu apă “feruginoasă” de la conductele din fier pe care se scurgea în râu apă potabilă cu gust de metal. La aceste cişmele cei veniţi la scăldat puneau şi câte o felie de pepene pe care o răcoreau în jgheab cât timp ei se bălăceau în apele râului. Însă Dâmboviţa nu era căutată doar de pătura săracă. Chiar şi persoane din elita bucureşteană, precum Elena Oteteleşanu, obişnuiau să se răcorească în apropierea vechiului stăvilar la Sf. Elefterie, unde apa era mai curată.

Să nu uităm însă că Dâmboviţa nu a fost întotdeauna un râu domol. De nenumărate ori n-a putut fi stăvilită. În martie 1865, Dâmboviţa se revarsă şi face prăpăd. De la Grozăveşti, până la Vitan, apa a pus stăpânire, acoperind totul în cale. Furia apei a fost atât de mare încât atingea trei metri. Ca să îndepărteze pe cât se putea ameninţarea altor nenorociri, a fost oprită alimentarea cu apă. Mai marii oraşului s-au dovedit depăşiţi de situaţie. Proprietarii de prăvălii au pus mână de la mână şi i-au ajutat pe nevoiaşi. Domnitorul Alexandru Ioan Cuza i-a trimis atunci o scrisoare primului ministru căruia i-a cerut cu stăruinţă să dispună urgent demolarea  morilor de pe râu şi a podurilor cu picioarele în albia Gârlei, astfel încât făgaşul râului să fie lărgit până la 20 de metri, iar malurile – înălţate. Tot Cuza-Vodă a ordonat şi un studio, dar lucrările de canalizare a Dâmboviţei au început abia în 1880.

În cea de-a doua jumătate a secolului XIX, situaţia s-a schimbat. Dâmboviţa cea cu apă curată şi limpede a devenit tot mai poluată. În scrierile sale, Ion Ghica nota: “Apa din Bucureşti, în loc de a fi un vehicul pentru digestiune, a devenit un purgativ din cele mai drastice, de aceea vedem bucureşteanul că preferă astăzi basamacul şi berea lui Opler. Dacă acel care bea din Dâmbovita nu se mai duce, este că îşi ia de tânăr domiciliul la grădina lui Bellu”.

Victor Bilciurescu descrie oraşul lui Bucur în volumul “Bucureşti şi bucureşteni de ieri şi de azi”, apărut în 1945, carte publicată la vârsta de 80 de ani. Scriitorul zugrăveşte perioada anilor 1880-1890 pe când Dâmboviţa avea o apă tulbure şi noroioasă în care se scurgea murdăria oraşului. În albia râului se aruncau gunoaie casnice, lături, până şi cadavre de animale. În ciuda acestui fapt, oamenii se scăldau în ea.

În cea de-a doua jumătate a sec al XIX-lea s-a  încercat alimentarea cu apă potabilă prin olane de pământ ars care aduceau apă din izvoarele din jurul Capitalei – Creţuleşti şi Crevedia. Dar nu oricine avea oricine parte de aceste servicii. În afara Curţii Domneşti mai primeau această apă la cişmele şi unele mânăstiri dar şi “porţile” câtorva boieri. Când au fost instalate conducte, vadurile au fost astupate, iar sacalele erau umplute de la pompele instalate la câteva răspântii.

În 1879, au fost aduşi de la Zürich inginerii Culman şi Bürkly-Ziegler, iar de la Paris, Lalanne, ca să examineze proiectele alimentării şi canalizării străzilor. Inginerul Lalanne a realizat un raport, în 1879, în care se consemna că în Bucureşti se aflau 10,5 km de conducte, 41 de fântâni publice, 188 de instalaţii particulare şi 200 de guri de apă, consumul zilnic fiind de 1.200 de metri cubi la o populaţie de 190.000-200.000 locuitori.

În 1882, Primăria organizează o licitaţie “pentru darea în întreprindere a lucrărilor de captare şi aducere a apei în oraş”. Au fost puse astfel bazele lucrărilor de captare a apei şi de executare a unui rezervor la Arcuda. Lucrările, de o complexitate aparte, s-au prelungit până în 1889 deşi, iniţial, termenul de finalizare era stabilit pentru anul 1884. În anul 1939, nevoia de apă creşte. Sistemul de la Arcuda a fost  îmbunătăţit. Cantitatea de alimentare cu apă a Bucureştilor s-a dovedit insuficientă şi, astfel, au început lucrările de captare a apei din Argeş-Crivina şi Roşu.

Staţia de pompare a apei de la Arcuda a fost modernizată de-a lungul vremii, însă bazele aprovizionării moderne cu apă a Bucureştilor au fost puse în 1889.

Citeşte mai multe despre:   bucuresti 555
Serviciul de email marketing furnizat de