Meşterii Moldovei, apă vie din piatră seacă

Căştigă puţin. Uneori atăt de puţin, incăt le vine să renunţe la ceea ce fac. Lucrează in condiţii improprii, dar din măna lor iese artă pură. Meşterii populari din Basarabia par decişi să readucă la viaţă arta artizanală practicată de inaintaşi.
• Pietrarii din Cosăuţi

Căştigă puţin. Uneori atăt de puţin, incăt le vine să renunţe la ceea ce fac. Lucrează in condiţii improprii, dar din măna lor iese artă pură. Meşterii populari din Basarabia par decişi să readucă la viaţă arta artizanală practicată de inaintaşi.


După indelungate discuţii cu meşterii care işi etalează marfa in parcul de lăngă Teatrul "Mihai Eminescu" din Chişinău, creionăm o hartă a locurilor unde există atelierele din care ies aceste produse artizanale. Pentru trei zile am purces la drum animaţi de dorinţa de a nu băga in seamă gropile din asfalt şi căldura. Dorinţa de a vedea cum lucrează şi ce işi doresc artiştii Basarabiei căntărea mult mai mult in această balanţă.


IDENTITATE. Startul pe traseul meşteşugurilor populare se dă chiar din Chişinău. De la sediul Uniunii Meşterilor Populari din Moldova. Intr-o clădire invechită de ani şi de lipsa fondurilor pentru renovare, totuşi curată, il găsim pe Ion Bălteanu. Se recomandă a fi preşedintele acestei uniuni. Destul de jovial, Bălteanu incepe să ne prezinte creaţiile meşterilor de pe aceste meleaguri. Are 360 de artişti sub tutelă şi pare mulţumit de rolul de tătuc al lor. "Noi ne-am infiinţat in 1992. Sunt convins că ne-am făcut treaba cum trebuie. Contra unei taxe simbolice, 160 de lei moldoveneşti, meşterii vin anual la cursuri de formare profesională. Ii invăţăm alfabetul economic, le asigurăm logistica necesară activităţii etc. Suntem bucuroşi că mulţi şi-au transformat acest hobby intr-o meserie de bază", spune Bălteanu. Este convins că meşterii incă nu şi-au format o identitate in adevăratul sens al cuvăntului şi ne dă sfaturi. Evident, locaţii pe care ar trebui să le vizităm. Unele sugestii sunt făcute pe bază de prietenie cu artistul X sau Y.


LUTIERUL. Stradivarius a invăţat omenirea ce inseamnă o vioară bine lucrată. Apoi au apărut diverşi meşteri care au incercat să copieze arta maestrului sau să creeze o identitate artistică a instrumentului. Guarnierii a fost unul dintre aceştia. Modelul său este pus la mare preţ la Călăraşi de profesorul Vladimir Dodon. Acasă, intr-o frumoasă vilă şi-a amenajat un atelier. In care face viori. Momentan nu vinde nimic. Preferă să trăiască din cei 100 de dolari pe care ii primeşte lunar ca profesor. "Au venit la mine diverşi oameni din Moldova, Romănia şi Franţa. Toţi vor să le vănd creaţiile mele. Dar nu vreau să le dau pe nimic. Peste căţiva ani voi vinde aceste opere cu cel puţin 5.000 de euro bucata. O sticlă de coniac de aici face 20 de dolari. Cum să vănd eu vioara cu 200 de dolari acum?", spune Dodon. Meseria a deprins-o la Timişoara la inceputul anilor ’90. Totul a invăţat de la Cornel Şubani, doctor inginer in acustica viorii, şi de la Virgil Bosu, director la Opera din Timişoara. A trecut prin fabrica de la Reghin, iar apoi a ajuns la Claire Fontaine, in Franţa. Acolo l-a cunoscut pe Sorin Voicu, violonist in orchestra din Overj. Acesta l-a trimis să se perfecţioneze in atelierele renumiţilor Jean Frederich Schmidt din Lyon, Fabrice Plancat şi Silviu Sorret din Clermont Ferrant. Se ocupă inclusiv de restaurarea viorilor. In general, lucrează pentru lăutarii din zonă. Insă are in atelier o piesă care, dacă ar fi picat pe măini pricepute in urmă cu ani buni, ar fi reprezentat o capodoperă inestimabilă. "In urmă cu 15 ani mă aflam la Leurdoaia cu studenţii. La un ţigan, Vasile Duligu, am găsit această vioară. O avea din timpul războiului. O luase de la un soldat neamţ, mort intr-un şanţ. Beat, ţiganul a căzut acum ceva timp peste vioară. A prăpădit-o. I-a făcut o altă faţă. Pe cea originală a aruncat-o in foc. După ce vioara a intrat in posesia mea am desfăcut-o. Am avut surpriza să descopăr că este un model Guarnieri del gezzo. Deşi acum nu mai este un exponat original, cunoscutul expert Forlov din Moscova mi-a spus că nu are preţ. Nu am să o vănd niciodată", pare decis meşterul.


CERAMICĂ NEAGRĂ. Nisporeni este locul unde odinioară toată lumea se ocupa cu olăritul. Prin anii ’50, bolşevicii au stat şi
s-au socotit, constatănd că această meserie este una burgheză. Pentru a eradica burghezia, in prostia lor au decis să distrugă toate cuptoarele de uscat lutul. Acum in această localitate, doar o băbuţă mai lucrează in arta olăritului roşu. Tot aici găsim singurul meşter din Basarabia care se ocupă cu ceramica neagră. Zaharia Triboi, artistul in cauză, trăieşte destul de prost. Abia dacă scoate anual 20.000 de lei moldoveneşti. Adică 4.000 RON d’ai noştri. Cu ei şi cu caprele din curte intreţine intreaga familie, formată din cinci suflete! Meserie a invăţat la fabrica de ceramică din Ungheni. "Ceramica neagră vine de la strămoşii noştri, dacii. Pe aici nu face nimeni aşa ceva. Mi-am zis să invăţ şi să fac eu", spune Triboi. Cuptorul l-a construit in 1995. Reţeta din care rezultă ceramica neagră este simplă. Se ia lutul roşu şi se frămăntă in moara cu bile. Apoi este strecurat şi incepe procesul de creaţie pe masa de olărit. Vasele sunt introduse in cuptor şi arse la 900 de grade Celsius. In tot acest timp, cuptorul este infundat, fumul intorcăndu-se in cuptor. După 24 de ore de stat in cuptorul incins, vasul este lăsat să se răcească tot in cuptor aproximativ o săptămănă. Ornarea se face inainte de a introduce vasul la ars. Priboi este destul de nemulţumit de statutul său: "Am propus să fim trecuţi şi noi pe harta turistică a ţării. Degeaba. Intr-o ţară civilizată se poate face asta, se poate trăi din olărit. Aici... Uniunea Meşterilor a făcut o pagină pe internet. A pus căte o poză cu noi, şi gata. Dăm taxa la Uniune degeaba. Am vorbit şi cu domnul Caramitru. I-am spus aşa: «Domnule ministru, noi suntem romăni. Ar trebui să nu existe o graniţă in cultură. Să avem unele privilegii in acest schimb cultural». Nu ştiu de ce nu vrea să facă ceva. Bălteanu, la fel. I-am zis şi lui. Mi-a spus că Legea patrimoniului e ciudată, că tot ceea ce produc reprezintă produs de patrimoniu. Deci nu pot să-l vănd in străinătate!". Recunoaşte că ceramica roşie se vinde mai bine. Asta pentru că numele, ceramică neagră, uneori ii sperie pe cumpărători. Le sună morbid. Insă Priboi spune că nu va renunţa la pasiunea sa.


DE DRAGUL ARTEI. Orheiul este o zonă destul de bogată in tradiţii. Andrei Tihon reprezintă elita lemnarilor de peste Prut, iar Ecaterina Popescu a creat o adevărată şcoală pentru ţesutul covoarelor şi al costumelor populare. Atelierul artistei il reperăm la Clişova Nouă. Ca să o intălneşti este destul de dificil. Nu pentru că Ecaterina ar fi greu de abordat, ci pentru că localitatea este nouă, apărută in urma unor inundaţii care au distrus Clişova Veche. Iar pe hartă... In căteva camere din grădiniţa din Clişova Nouă găsim un atelier in care lucrează 16 tinere, o sală de expoziţii şi un muzeu. In această localitate, in fiecare a doua gospodărie se ţese. La războaie de ţesut vechi de sute de ani. Marfa pe care Ecaterina o produce in acest centru se vinde greu. Deşi este de o frumuseţe uluitoare. "Lumea nu ne cunoaşte. Mai cumpără de aici moldovenii şi cei din misiunile pentru Corpul Păcii. Chiar şi ambasadorul Marii Britanii a cumpărat un covor de la noi. Insă turiştii nu vin aici. Nici măcar un banal indicator nu a făcut primăria. Care să fie pus pe strada principală", se vaită artista.


Muzeul conţine obiecte unicat. Cea mai veche piesă este un război de ţesut făcut in secolul al XVII-lea. Exponatele strănse de Ecaterina se prăpădesc cu fiecare zi: "După cum vedeţi, aici plouă. Adică plouă şi in grădiniţa de copii. Apa cade nestingherită peste aceste inestimabile ca valoare. Primăria nu vrea să toarne căteva găleţi cu smoală, să repare acoperişul. Nici gard la poartă nu avem. Ne este ruşine cănd ne vizitează cineva". Cel mai scump obiect produs aici este covorul de lănă. El are un preţ maxim de 600 RON. Adică destul de ieftin pentru preţurile de pe piaţa artizanală. Cu toate acestea...