Romănii din Romănia şi Moldova sunt fascişti!

Tinerii din Transnistria ştiu că noi suntem fascişti. Că moldovenii le-au ucis părinţii, iar pericolul vine dinspre Romănia. Asta ii sperie pe romănii din dreapta Nistrului. Pe care i-am intălnit săptămăna trecută, cănd ne-am riscat libertatea, trecănd frontiera in republica autoproclamată Transnistria.

Tinerii din Transnistria ştiu că noi suntem fascişti. Că moldovenii le-au ucis părinţii, iar pericolul vine dinspre Romănia. Asta ii sperie pe romănii din dreapta Nistrului. Pe care i-am intălnit săptămăna trecută, cănd ne-am riscat libertatea, trecănd frontiera in republica autoproclamată Transnistria.

Am trecut in Transnistria intr-o zi de vineri, 13. Săptămăna trecută. Maşina noastră avea numere de Bucureşti. Noi, aparatură foto performantă şi un insoţitor dat in urmărire generală in partea stăngă a Nistrului. Am mers impreună pe urmele conflictului armat de acum 15 ani, care incă se mai simte la fiecare pas. Ne-a insoţit Anatol Croitoru, unul dintre liderii romănilor in războiul transnistrean. Dacă am fi fost prinşi, am fi avut mari probleme. Dar am avut noroc. Ne-a ajutat o pungă mare de biscuiţi de ovăz, pe care-i ronţăiam aparent distraţi in maşină. Şi care avea, in acelaşi timp, rolul de a acoperi geanta mea şi vesta colegului meu Dan Marinescu. Dedesubt era camera foto, cu trei teleobiective. Păream nişte turişti răsfăţaţi care nu s-ar găndi nici o clipă la situaţia tensionată de dincolo de Nistru. Vameşul care mai avea foarte puţin pănă să găsească aparatura vorbea romăneşte. Era unul dintre moldovenii de dincolo care nu-şi găsesc locuri de muncă şi sunt nevoiţi să lucreze de partea adversarului, aşa cum ne-a explicat insoţitorul nostru. M-a privit in ochi. N-a văzut nimic din ce se aştepta, poate, să vadă, şi ne-a lăsat să trecem. După ce am plătit 7,50 lei moldoveneşti de fiecare. Dacă am fi avut vreo carte la noi ar fi fost o mare problemă. Intăi ne-ar fi arestat şi abia după o zi sau două, după ce s-ar fi lămurit că nu vrem să facem "trafic" de literatură in limba romănă, ne-ar fi dat drumul din beci. Pentru că arestul inseamnă aruncarea victimei intr-un beci de la Tiraspol. Acolo au ajuns şi jurnalişti din Republica Moldova, cu intenţii mult mai nevinovate decăt ale noastre, prinşi cu aparatură de amatori la ei.

"I-AM LUAT CAPU’ CU SAPA". Anatol Croitoru, unul dintre cei mai activi luptători pentru romănism de dincolo de Nistru, ne-a insoţit peste graniţă. Am mers impreună in trei sate celebre din raionul Dubăsari: Coşniţa, Corjova şi Cocieri. Celebre pentru cruzimea luptelor de la inceputul anilor ’90. Primul popas de dincolo de Nistru l-am făcut la el acasă, la Coşniţa. Am intrat impreună in curtea liniştită, cu boltă de viţă-de-vie, păsări şi căţeluşi. "Iaca, aicea-n pragu’ casei am omorăt io primu’ cazac in ’92", s-a grăbit Anatol să ne explice, arătăndu-ne exact locul cu pricina. "I-am luat capu’ cu sapa. A ajuns in pragu’ casei, cănd au intrat cazacii in sat să văneze poliţiştii care n-au vrut să se unească cu ei, să devie miliţieni. Şi-au intrat in sat să nimicească tăţi poliţiştii. Pe mine m-a căutat, că eram un lider. Am sculat satu’."

Abia mai tărziu am aflat că Nicolae, fiul cel mic al gazdei noastre, pe care l-am cunoscut cănd am ajuns in curtea lui Anatol, luase parte la acea scenă de coşmar, cu 15 ani in urmă. Cănd ni l-a prezentat, tatăl lui ne-a spus doar că este absolvent de Medicină. Dar Nicolae avea 10 ani cănd a asistat la scena de coşmar care a marcat inceputul luptelor săngeroase in satul Coşniţa: "A intrat cu blindata aşa, aicea, tăţi au vinit şi-au inşfăcat băiatu’ care lucra in poliţie. A spus ciniva. A trădat. A spus: «Uite-aicea-l găsiţi». Şi-au venit. Cazacu’ cela o intrat cu atuomatu-n ogradă. Niculae era pe la bunica şi copilu’, copil... O văzut blindatele şi el nu ştia de război. Aista cănd o intrat pe poartă cu automatu’, Nicolae era acolo. El l-o prins pe Nicolae de cap cu măna stăngă şi cu automatu-n dreapta trăgea. Sapa era aicea-n gardă, povestea Anatol, punănd măna chiar pe sapa din poveste. Care nu se afla la locul ei, deci a dus-o spre gard ca pe un element de recuzită foarte important. Cănd am ieşit de-aici se auzea rafală de automat. Pe pragu’ ăsta stătea copilu’ in măinile lui. Atunci am inşfăcat sapa, cum el era cu spatele la mine şi cănd i-am dat, o rămas fără cap", şi-a terminat el povestea, făcănd, cu sapa-n mănă, prin aer, reconstituirea luptei cu intrusul.

CE L-A MĂNAT IN LUPTĂ. "Mi-era indiferent", a continuat Anatol, după căteva clipe de tăcere, văzăndu-ne incremeniţi. "Copilu’ ţăpa, acolo ţăpau tăţi. Tăţi ţăpau, era o situaţie extraordinară. Fugea pămăntu’ de sub picioare. Aşa se bătea trupu’ cela, să videţi, incă o oră prin ogradă. L-am luat pe Niculai, ei o luat poliţistu’, fără să-şi deie seama că unu’ nu-i intr-nşii, şi s-au dus. Era o răcneală... Eu ştiu că am dus copilu’n casă. Şi ce să fac? Asta se zbate aici, copilu’i acolo, s-o zbătut incă vreo oră aşa, sărea-n sus şi capu’ era jos. Am inchis poarta. Ei au plecat. Mie mi-a rămas automatu’. A fost primu’ automat. Cu el am mers tăt războiu’. O fost extraordinar. Muniţie mai am."

Anatol şi-a luat apoi oamenii şi s-au dus să facă rost de arme de la unitatea militară din satul vecin. Au luptat mult timp, iar pierderi de vieţi omeneşti au fost de ambele părţi. "Cazacii erau cu cojoacă şi peste cojoace erau ca nişte hamuri. Intrau in ogradă: «Adă vin!» Nu cunoşteau nici moldovineşte, nici romăneşte. Şi dacă ziceai: «Vorbiţi cu noi! Vorbiţi in limba noastră, ce?» Zicea: «Ce, vrai să rămăni fără cap?» Aici, din moşi-strămoşi, de cănd ştiu ei, cică e pămănt cazacesc! Au intrat cazacii-n sat, la-nceput, care «dă o cană de vin», care-aşe... Pe urmă au dat buzna-ceia. Au inceput la Coşieri şi Corjova mai intăi. Mergea pi stradă, vedea o fetiţă, o băteau, işi băteau joc de ea, vedea o femeie, la fel. Vedea un bărbat, il băteau. La Corjova la fel." Şi toate astea s-au intămplat doar cu 15 ani in urmă…

SĂRĂCIE LUCIE. Am trecut două răuri, Prutul şi Nistrul. Dincolo de Prut, sărăcia e puţin mai mare decăt in Romănia. Dar dincolo de Nistru, Sărăcia, de-acum cu majusculă, e la ea acasă. "Pămănturile noastre erau acolo, dincolo de graniţă. Şi ce să facem acum? Că nu ne mai lasă să ne ducem să le lucrăm", ne-a explicat Anatol. Fabricile s-au inchis sau funcţionează la capacitate minimă. Anul ăsta a fost şi secetă, iar oamenii n-au mai avut parte nici măcar de fructele şi legumele din grădină. "Suntem vai de capu’ nostru cum trăim noi. Iaca, nu ne plouă, da’ ce să facem?", ne-a spus tris un sătean de la Cocieri. Bătrănii lucrează in grădină. E tot ce le-a mai rămas. Tinerii se angajează pe unde pot sau pleacă. Unii reuşesc să plece in Europa. Alţii, la Moscova. Copiii trăiesc din sărăcie şi aşteaptă să fie ajutaţi. Dar ajutorul nu mai vine de nicăieri. Nici de la Moscova, nici de la Chişinău, nici de la Bucureşti. Luptele ideologice sunt deja invinse de foamete. Şi pentru romăni, şi pentru vorbitorii de limbă rusă, fie ei transnistreni, ucraineni sau ruşi. In satul Corjova, care aparţine tot de Republica Moldova din punct de vedere administrativ, am stat de vorbă cu primarul şi cu directorul şcolii de limbă romănă. Ei luptă pentru salvarea spiritului romănesc, sprijinul romănilor e minim. In timp ce ideologia separatistă e susţinută de Moscova. "Ei de-acuma au istoria lor, pe care-o studiază in şcoală. Toţi eroii lor, ai separatiştilor, sunt in istorie şi ei invaţă. Generaţia asta a lor, care-acuma are 17-20 de ani, in sănge le-a intrat ideologia asta a lor. Că romănii-s fascişti, moldovenii-s fascişti şi-aşa mai departe. Şi-acum tineretu’ ăsta, aşa o ură e educată-ntr-ănşii faţă de noi, nu vă spun... Nu găndesc logic, că trebuie ceva de schimbat, că trebuie malurile-acestea să facem ceva cu ele. Da’ aici tineri nu-i poţi convinge că nu-i corect ce se face. Da’ ai noştri n-au ideologie. E o problemă. Statul romăn nu pricepe", ne-au spus amăndoi, completăndu-se reciproc. Dincolo de ideologii, de iubire şi de ură, stăpănă in Transnistria rămăne tot sărăcia. Şi imposibilitatea de a construi ceva. Orice.

PĂMĂNTUL MORŢII, INCĂ VIU. "Uite, casa asta a rămas fără acoperiş", ne-a atras atenţia Anatol, in timp ce ne indreptam spre casa lui. In unele grădini, crengile vişinilor sunt aplecate pănă la pămănt sub greutatea rodului. Dar nu mai e nimeni care să le culeagă. Casele au fost distruse, iar foştii lor gospodari nu mai sunt. Jalea te urmăreşte pretutindeni cănd mergi prin Dubăsari şi prin satele romăneşti de la malul Nistrului. Cruci. Peste tot, cruci! Fiecare cruce are o poveste infiorătoare. "Iaca, aicea, aţi văzut crucea ceia? Au murit trei copii. După ce s-au terminat luptele, copiii au găsit o bombă şi n-au ştiut. S-au jucat cu ea", ne explica Anatol, in timp ce treceam cu maşina pe lăngă ruinele unui fost combinat din satul său. Mai tărziu aveam să aflăm că unul dintre copiii morţi era chiar nepotul lui. In alt loc, la intrarea in sat, am coborăt din maşină să vedem o cruce de piatră: "Aicea a fost prima linie a războiului in ’92. Au murit 14 combatanţi. Trei poliţişti şi restul civili. In cinstea zilei de 19 martie s-a inălţat răstignirea asta. In fiecare an pe 19 martie, noi venim să comemorăm. Pe băieţii care nu au norocul să se bucure cum ne bucurăm noi acuma. Aicea cam s-a sfărşit războiul. S-au dus luptele cele mai crăncene". Lăngă monument mai era ceva care i-a stărnit amintiri proaspete lui Anatol. O fostă staţie de epurare a apei, bombardată in ’92. "Iată aicea, cănd era incă staţia, aşa de tare-mpuşca, că am sărit de pe ea. Altfel eram impuşcat. Aicea a murit Lupaşcu. Băieţii au venit şi-au luptat cu noi şi-acum sunt refugiaţi la Chişinău. Guvernanţii au promis că le dă case, că le face... Le-a dat nişte garsoniere-aşa, unde ei stau cu 4-5 copii. O parte sunt căsătoriţi şi n-au unde sta."

LUPTA CONTINUĂ. Anatol este incă pregătit de luptă. Ca şi ceilalţi. Situaţia lor e incertă. Ei ne-au spus că au primit chiar anul acesta scrisori de ameninţare cu moartea. Anatol Croitoru spune că presiunile se fac atăt asupra lui, căt şi asupra membrilor familiei sale. Cei care au stat de vorbă cu noi la Coşniţa, la Corjova şi la Cocieri spun că nu le mai este frică să facă declaraţii, pentru că deja nu mai au nimic de pierdut. Ajutor nu primesc de la Chişinău sau de la Bucureşti, lupta lor e cumplită, iar viaţa le e in pericol in fiecare clipă.

Acasă la cel mai temut şerif

Frontiera cu Transnistria ne-a făcut cei mai inrăiţi fani ai biscuiţilor de ovăz "Nefis". Producţie locală. Acolo, digestia se produce instantaneu. Cănd ai o geantă plină cu aparatură foto pe care n-o declari… Dar am trecut. Probleme la graniţă au şi localnicii, aşa cum am aflat de la Anatol: "Iată, io am cumnată in Dubăsari, sora soţiei mele. Ca să merg la ei, pregătesc 7 lei şi 50 o taxă şi spune: «La ce oară pleci?». «Plec la ora două.» «Şi la ce oră te-ntorci?». «La ora 5.» Şi dacă nu viu la ora 5, adică la ora 17, gata, sunt luat in maşina lor şi sunt dus la Tiraspol pentru a fi cercetat. Unde-am dispărut, ce-am făcut io in plus". Dar Anatol nu vorbea despre sine. Ne-a dat doar un exemplu, ca să inţelegem cum stau lucrurile cu ceilalţi care vor să treacă dincolo, la rude. Pentru că el nu mai trecuse graniţa de foarte mult timp, pănă am mers impreună. "Eu am şi legitimaţie de combatant şi la un timp aveam poza mea pusă-n geam, să mă prindă, că eram considerat cel mai mare duşman al lor", ne-a explicat el răzănd, in timp ce ne plimbam prin centrul oraşului Dubăsari, acasă la "Şerif". "Primesc o bătaie, să videţi ce sărbătoare faci Transnistria. Vai di capu’ nostru. Şi cei de la post care ne-o dat drumu’ gata-s daţi afară. Is impuşcaţi. Aicea, seara, in amurg, nu mai e nimeni pe stradă. Vin in hainele militare şi patrulează prin oraş", ne-a mai explicat el, in timp ce chiar prin faţa noastră trecea un grup bine organizat de copii, duşi cu forţa la plimbare de un tănăr voluntar.

Morţi au fost de ambele părţi

Victime au fost destule şi de cealaltă parte. "In ’92, in luna martie, in partea ceia s-o tras", ne povestea Anatol in timp ce treceam prin centrul oraşului. "Aicea o fost o şedinţă şi-n momentu’ in care-o ieşit in faţă aicea-n colţ, o venit o bombă. Uite-acolo o coroană. Aicea o fost omorăţi 12 directori. Adica tăt aparatu’ lor. Conducerea Dubăsarilor. A ieşit in pauză şi taman atunci... Se spunea de-atuncea, măna era intr-o parte, capu-n alta. I-o distrus di tăt." Dacă au fost romăni sau nu cei care au tras, nu se ştie. Pentru că acest război a inceput după ce un miliţian transnistrean a fost impuşcat. Dar nu de moldoveni. La Corjova, in localitatea in care s-a născut actualul preşedinte al Republicii Moldova. Am trecut şi noi pe lăngă monumentul ridicat pentru comemorarea miliţianului impuşcat atunci, iar Anatol ne-a explicat cum au stat lucrurile: "De-aici a-nceput, că au zis că noi am omorăt unul de-al lor, da’ de fapt ei l-au omorăt. E monumentu-aici. Serghei Sivcenco era miliţianul. De-aicea s-a spus aşa, că, chipurile, l-au ucis moldovenii. Dar ei intre dănşii s-o-mpuşcat.Şi s-o-nceput războiul".

S-au apărat

"Iaca, aicea-n pragu’ casei am omorăt io primu’ cazac in ’92, I-am luat capu’ cu sapa. A ajuns in pragu’ casei, cănd au intrat cazacii in sat să văneze poliţiştii care n-au vrut să se unească cu ei, să devie miliţieni. Şi-au intrat in sat să nimicească tăţi poliţiştii.Pe mine m-a căutat că eram un lider. Am sculat satu’."

Anatol Croitoru,combatant

Luptă ideologică

"Ei de-acuma au istoria lor, pe care-o studiază in şcoală. Toţi eroii lor, ai separatiştilor, sunt in istorie şi ei invaţă. Generaţia asta a lor care-acuma are 17-20 de ani, in sănge le-a intrat ideologia asta a lor.Că romănii-s fascişti, moldovenii-s fascişti şi-aşa mai departe. Şi-acum tineretu’ ăsta, aşa o ură e educată-ntr-ănşii faţă de noi, nu vă spun..."

Valeriu Miţu,primar Corjova

Soluţie extremă

"Cănd am ieşit de-aici se auzea rafală de automat. Pe pragu’ ăsta stătea copilu’ in măinile lui. Atunci am inşfăcat sapa, cum el era cu spatele la mine şi cănd i-am dat, o rămas fără cap"

Anatol Croitoru,combatant

Amintiri şi prezent

Mergănd spre Dubăsari, la prima vedere am fi zis că trecem pe lăngă un teren proaspăt arat. Explicaţia a venit imediat de la ghidul nostru: "Aici tăt, căt vedeţi cu ochii, erau numai tranşee. S-au astupat de-acuma. Erau tranşee dintr-un capăt in altul. Au murit mulţi oameni pe cămpuri, pe-aicea. Era teren minat". Spre punctul de frontieră, in stănga noastră, am mai observat şi o colină. Evident, strategică pentru momentul conflictului, aşa cum aveam să aflăm imediat: "In partea asta, pe deal, separatiştii, care erau susţinuţi de armata rusă, armata a 14-a, in ziua de 19 martie o venit acolo, de-acuma este aşa-zisa vamă a transnistreenilor. Aici unde-i crucea aia, mormanul cela, erau acolo cu puşcă de-ălea mari, trăgeau către sat. De-aia vream să luăm mormanu’, să putem să trecem mai departe. Şi n-am reuşit. Pe data de 19 mai a fost o trădare. Eram aşteptaţi. Aceia şi-n partea asta erau şi-n partea ailaltă. Erau cazaci, ruşi veniţi de prin Rusia, erau un grup de fetiţe care erau lunetiste. Da, trăgeau aşa de bine trăgeau... Erau nişte tinere, intr-un grup sportiv. Le-au adus aicea să-şi facă treaba cu ele. Au impuşcat. Erau pe dealu’ ăsta şi ne-mpuşcam peste deal. Iată aicea graniţa. Puteţi să filmaţi".

Anatol a lucrat la Dubăsar mulţi ani, pănă la război. De aceea, in 1991, cănd conflictul era deschis, le-a pus de căteva ori beţe-n roate, cum a putut. Intr-o noapte a arborat tricolorul Romăniei in centrul oraşului, după ce s-a imprietenit cu paznicii şi i-a imbătat bine. "A doua zi dimineaţă era toată miliţia lor. Inşiraţi cu aotomate, aceia tăţi erau alungaţi, arestaţi. Ţăpau: «De unde e tricoloru’? Ce fel de pază e asta? A stat trei zile.»" Altădată a cumpărat un teanc de ziare separatiste, apoi le-a dus inapoi, după ce a scris in interiorul lor lozinci antitransnistrene. Şi multe altele.

"Acum m-aş teme de aventuri de-astea, dar atunci consideram că-mi făceam datoria de jurnalist. Eram acreditat oficial la Londra pentru Reuters. Aveam 42 de ani. Lucram pentru agenţia Reuters şi pentru ziarul guvernului Republicii Moldova. In afară de asta, eu mă simţeam la mine-acasă. Am făcut şi un album cu fotografiile de atunci. Am avut probleme, pentru că s-a tras in mine de căteva ori. S-a tras şi cu luneta de două ori. Ultima oară, la 26 aprilie 1992."

Tudor Iovu, fotoreporter